Bogdan Suceavă – Venea din timpul diez

De Marius Ghilezan Metafora timpului diez, adică a nebuniei, alterării şi neadaptării  din titlul cărţii lui Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, cuprinde întreaga esenţă a vieţii de după comunism într-un Bucureşti troglodit, murdar şi vespasian. Nu întâmplător, autorul l-a zămislit – spre a batjocori fin, elegant şi senorial un timp, o epocă, un crez – pe Vespasian Mois, sosit pe lume ca un personagiu însemnat. Pe pieptul său, din naştere,  are desenată harta Bucureştiului.  De tânăr ajunge în capitală unde întemeiază secta Vestea Domnului, în care adună deopotrivă savanţi, profesori, dar şi tineri trăitori “în locul de diavolească splendoare chemat Ferentari”. Repede îţi dai seama cum Bogdan Suceavă râde de noi. Dacă ideologia grupării se gruperază într-un spaţiu dintre vibraţiile interpersonale şi cele cosmice, numai decât putând asculta îngerii, medicul Arghir cu leacul asupra calviţiei adună enoriaşi rapid. Ascensiunea profetului Vespasian pare de nestăvilit. Mişcarea trece zările, până în birourile pontificale, iar nevroza justifică parcursul unei cariere nebuneşti de profet care îngână ceva religios, într-un ritm de patologie colectivă. Şi asta în jurul unei însufleţiri colegiale, toţi fiind convinşi că limba română are un cod, că doar nu degeaba Bucureştiului i s-a zis “Noul Ierusalim”.  Totul ar fi mers spre zeificare dacă nu ar fi apărut găştile rebele, ştefaniştii, cuziştii, paveliştii care se luptau pentru supremaţie într-un oraş în care regula era neregula. Vespasian nu este crucificat. Aşa cum s-ar fi aşteptat citittorul la un moment dat, ci sfârşeşte ca orice om al străzii peste care s-au pişat câţiva golani. Autorul, printr-o ironie fină, batjocoreşte orice idee de renaştere naţională, aruncând în derizoriu simboluri istorice, nu direct, ci prin terfelirea lor în mâinile neajutorate ale aşa numiţilor “chemaţi.” Metafora cvu timpul diez a lui Bogdan Suceavă prinde toată decadenţa şi ignoranţa unei populaţii care încă mai crede în Mântuire prin Profeţi mincinoşi. Doar locotenentul pisică e din alt...

Dan Brown – Simbolul pierdut

De Marius Ghilezan Primele trei romane ale lui Brown au avut puţin succes, cu mai puţin de 10.000 de copii fiecare, dar cel de-al patrulea, Codul lui Da Vinci, a devenit un besteseller răsunător, intrând în topul de la New York Times Best Seller list în prima săptămână după ce a fost publicată, în 2003. Acum, cartea „Codul lui da Vinci” este considerată ca fiind una dintre cele mai cunoscute/populare cărţi din toate timpurile, cu 60,5 milioane copii vândute în toată lumea până în anul 2006. Succesul acesteia a ajutat la creşterea vânzărilor cărţilor lui Brown publicate înainte de aceasta. În 2004, toate cele patru romane erau în New York Times list în aceeaşi săptămână, iar în 2005, se afla printre cei mai influenţi 100 de oameni ai anului, în topul realizat de revista Times. Revista Forbes l-a plasat pe Dan Brown pe locul 12 în lista „Celebrity 100” din 2005 şi a estimat venitul său anual la 76,5 milioane $. The Times a estimat venitul din vânzarea cărţii „Codul lui Da Vinci” la 250 milioane $. „Simbolul pierdut” reprezintă o cursă uluitoare printr-un labirint real de coduri, secrete şi adevăruri nevăzute, într-o confruntare cu un duşman terifiant, în alt loc decât Muzeul Luvru. Acţiunea cărţii, desfăşurata în încăperile, tunelurile şi templele secrete din Washington, D.C.,se îndreaptă într-un ritm ameţitor spre un final cu totul surprinzator. În deschiderea romanului, profesorul Robert Langdon este chemat pe neaşteptate într-o seară să ţina o prelegere în clădirea Capitoliului din Washington. Însă la câteva minute de la sosirea lui, seara capată o turnură bizară, când descoperă mâna secţionată a mentorului său,  Peter Solomon, marcată cu simboluri masonice. Langdon recunoaşte în macabra descoperire  o invitaţie antică, menită să-l poarte pe cel care o primeşte în lumea demult pierdută a înţelepciunii ezoterice… La numai două săptămâni de la apariţia titlului în limba engleză, editorii români...

Dan Brown – Inferno

De Marius Ghilezan Prin Inferno, Dan Brown desăvârşeşte un stil propriu de a îmbina conspiraţia cu istoria.  Protagonist este acelaşi Robert Langdon, profesorul de simbolistică, căzut într-o nouă aventură dramatică. Şi unde altundeva decât la Florenţa, oraşul european cu atâtea repere istorice, locul în care a trăit şi a creat Dante Aligheri, iar Familia de Medici a a ridicat nu numai cele mai trainice palate, dar a susţinut opera unor mari artişti, ca Michelangelo, Angelo Poliziano, Christoforo Landino, Giovanni Pico della Mirandola,  Sandro Botticelli și Leonardo da Vinci. Din simbolurile încriptate în Divina Comedie şi din masca mortuară a lui Dante, Dan Brown scoate o magistrală poveste a lumii de azi. Nu am să povestesc firul epic al cărţii, nici momentele dramatice care te ţin, pe tine, ca cititor, cu sufletul la gură, doar am să descriu cadrul acţiunii. O Florenţă a zilelor de azi, odihnită după  o cumplită nevroză a trecutului, în care acum doar turiştii dau pata de culoare încremenirilor de piatră, este tulburată de desantul  serviciilor speciale americane care vor să zădărnicească acţiunea de căutare a adevărului ascuns sub lespezi grele.  Robert Langdon devine o ţintă în războiul lumii. El caută să desluşească un mister încriptat de un genetician de renume sinucis. O uriaşă molimă, la fel ca ciuma bubonică, periclita omenirea. „Salvatorul” trece de la agonie la extaz, tocmai el care pricepe înţelesurile ascunse. Nu e vorba de nicio lucrare masonică, doar de temerea că planeta nu va reuşi să hrănească din resursele proprii creşterea demografică exponenţială. O notă specială trebuie acordată documentariştilor cărţii, dar şi autorului care a reuşit să descrie, precum un peisagist de geniu, fiecare ungher al palatelor florentine. Detaliile sunt de mare forţă, de te fac să crezi că până şi pietrele iau parte la acţiune. Cartea te ţină în priză până la final. E o capodoperă a genului impropriu numit...

Petru Popescu – Supleantul

 De Marius Ghilezan Pe vremea anilor ’80 se vorbea prin Bucureşti despre o relaţie a Zoiei Ceauşescu cu un scriitor tânăr. Cât din legendă a explicat Petru Popescu rămâne ca cititorul să descopere singur. Trăit în America, autorul ştie că subiectul vinde. Dacă nu ar fi notat trecător în prefaţă că „Supleantul” este un roman, iar ca gen literar „acesta prezintă visele autorului”, l-am fi putut acuza de şmecherie. Să vorbeşti toată cartea despre nişte personaje care nu mai sunt şi care nu pot confirma sau infirma întâmplările, iar tu ca autor să te poziţionezi cum vrei, după 30 de ani, este o acţiune imorală.  Dar Petru Popescu este şi scriitor de scenarii. Aşa că atunci când îţi iei cartea îţi asumi rolul de spectator. Şi faci parte din decor. Ai dreptul să şi renunţi. Ca unul care am studiat viaţa dictatorilor nu m-au deranjat prea tare excesele de conştiinţă ale tânărului care flirta cu fiica şefului ce emana „o aromă afrodiziacă specială: puterea”. Greu de crezut totuşi că la acea vreme, vreunul, oricât de iubit ar fi fost, avea curajul să-i prezinte tabloul realităţii sociale, aşa cum o face Popescu în carte. Nu am înghiţit exchibiţionismul său literar ca pe o gogoaşă. Ştiu că dacă a avut vreo relaţie cu Zoia, încearcă să-şi dreagă imaginea. Dacă e doar o ficţiune, atunci cartea este bună. În orice ipostază, „Supleantul”   provoacă pofta de lectură. Un tânăr scriitor de succes s-a nimerit în Berlinul de Est, aproape de Zid, la un concert Led Zeppelin. Când muzica era mai tare, forţele de ordine estice au bătut şi mai tare la cei care fredonau: „I look to the west, and my spirit is crying for lea-eaaa-ving…” În avionul de întoarcere a fost remarcat de fiica preşedintelui. Au schimbat  câteva  vorbe, iar la destinaţie,  a primit de la ea un disc al trupei....

Dorin Sarafoleanu – Comunicare. Voce – limbaj – artă – tehnologie

De Marius Ghilezan Până la apariţia cărţii “Comunicare – voce – limbaj – artă -tehnologie” a domnului profesor Dorin Sarafoleanu, credeam că numai specialiştii din PR cunosc funcţia complexă a comunicării. Iată că un prestigios ORL-ist vine să ne susţină nu numai ştiinţific alegaţiile noastre, potrivit cărora doar printr-o profesionalizare a limbajului public “cea mai frumoasă reuşită a speciei umane”, cum măiestuos ne explică autorul, putem obţine empatia. Eram persecutat de ideea fixă că omul modern primeşte mai multe informaţii decât poate să proceseze. Iată că omul distopian al lui Fukuyama, cel care a descris în celebra sa carte despre sfârşitul istoriei că individul de azi este distrugătorul propriei specii, nu rămâne decât în mintea futurologului care nu este nici pe departe un Jules Verne al timpurilor de azi. Teoria lui pare a fi contrazisă de o lucrare a unui exeget român contemporan. Înainte să plece în lumea veşniciei, prietenul meu Ion Zubaşcu, poet, scriitor, rapsod şi nu în ultimul rând un bun creştin, avea să-mi postuleze că “niciodată instrumentele nu vor birui instrumentiştii”. Şi iată că prin lucrarea pluridisciplinară a unui om  care a avut grijă nu numai de fonaţia atâtor personaje celebre: “Comunicare – voce – limbaj – artă -tehnologie”, îmi confirmă mie, un specialist în domeniul comunicării publice, că noua paradigmă socială impusă de internet şi de gadget-uri se reinterpretează. Nimic nou sub soare. Asistăm, cum s-ar zice, la o repoziţionare, în contextul în care grecia Antică este mai vie ca oricând. Când credeam că lucrările medicale sunt destinate doar aspiranţilor acestei ştiinţe fondate de Hipocrat, părintele medicinei moderne, domnul doctor Dorin Sarafoleanu, într-o lucrare care nu depăşeşte 150 de pagini, ne lămureşte pe noi practicienii “cuvântului bine spus” că limba este într-o permanentă modulaţie sonoră şi cognitivă. Mai mult, domnia sa ne explică deloc colocvial că arhi-cunoscutul complex voce-trup implică inteligenţa şi că niciodată ordinatorul...