În toamna anului 2010, Ion Zubaşcu a prins o formă de zile mari la atelierelationale, o serie de întâlniri interactive cu scriitori, pe care le organiza Răzvan Ţupa la cafeneaua Dalles din Bucureşti. Mi-l amintesc pe Ion Zubaşcu din spectacolele cenaclului “Flacăra“ din adolescenţa mea, când cânta “Te salut, generaţie-n blugi“, “Fost-am omu’ pădurii“, “Când s-o-mpărţit norocu’’” sau magice colinde maramureşene.
toată viaţa am crescut în bătaia vântului, în voia lui Dumnezeu
fiul unui “duşman al poporului” lichidat de comunişti în Închisoarea de la Sighet, Zubaşcu a debutat în revista “Flacăra“ condusă de Adrian Păunescu. apariţia la televiziune şi în presa de la Bucureşti a unui profesoraş dintr-un sat de pe Valea Izei din Munţii Maramureşului a iritat şefimea comunistă din judeţ. a fost reclamat la Ceauşescu, însa Păunescu l-a salvat.
Cei din generaţia google pot mai greu să înţeleagă cum reuşeau scriitorii din epoca comunistă să citească literatură străină contemporană cu ei şi cât de pretioase erau “caietele de americanistică” trimise prin poştă de profesorul Marcel Pop Corniş de la Timişoara. Ion Zubaşcu n-a ştiut niciodată să facă bani decât din scris şi pentru că din poezie nu se poate trăi, s-a făcut jurnalist până când ultimul dintre cei patru copii a terminat facultatea.
destinul unui copil este unic, ireversibil si irepetabil, pe când poezia mea, dacă este ceva de capul ei, valoarea ei nu se pierde niciodată. dimpotrivă, sporeşte ca vinul vechi. mi-am amânat cărţile, dând prioritate vieţii.
Acum, Ion Zubaşcu trăieşte doar în literatură, toată ziua citeşte şi scrie. E supărat că, odată cu Rimbaud, poezia şi-a pierdut dimensiunea baladescă, epicul şi dramaticul. a debutat târziu, la 32 de ani, cu “gesturi şi personaje” (1982), sub girul lui Şaurentiu Ulici, dar nu s-a regăsit niciodată în generaţia optzecistă. Dintotdeauna a scris o poezie epică şi dramatică, a considerat mijloacele de expresie nişte unelte, spre deosebire de “poezia livrescă, autoreferenţială, textualistă, intertextuală”, foarte centrata pe mijloacele de expresie, a generaţiei ‘80.
poezia modernă şi-a propus să ridice o casă, dar s-a trezit că sunt foarte interesante schelele
În cel mai recent volum “moarte de om, o poveste de viaţă“, o carte despre boală şi moarte, Ion Zubaşcu încearcă să regăsească umanul în infernul unei bătălii cu cancerul.
El nu are blog, nu îşi pune poeziile pe internet, nu intră pe forumuri şi nu răspunde la mass messaging. Consideră internetul doar un mijloc de informare şi comunicare.
la ora actuală internetul este un nou folclor, o nouă etnografie. Or, eu vin din Maramureş: tocmai m-am smuls dintr-un folclor, dintr-o etnografie. Dar era o etnografie de prima mână, arhaică, a arhetipurilor. cum să mă volatilizez acum într-o etnografie de mâna a doua?
Maramureşeanul consideră că poemele sale au şi un registru de adresabilitate orală, pe care foarte mulţi poeţi îl ignoră, scriind poezie de raft.
de o sută patru zeci de ani. de la Rimbauld încoace, se scrie pentru raft, nu pentru suflet
Zubaşcu îşi aminteşte că Nichita Stănescu reuşea adesea să învingă dificultatea receptării necuvintelor sale prin farmecul şi mitologia personală.
Ion Zubaşcu a trăit din plin eliberarea de tragedia celor 50 de ani de comunism, în care poeţii nu puteau participa la viaţa publică. Oamenii trăiau ceva şi vorbeau altceva, într-o lume schizofrenică.
m-am săturat să vorbesc în poeme despre mine însumi. poetul nu se slujeşte doar pe sine, nu e un preot care oficiază la altarul unei divinităţi unice care este el însuşi
S-a refugiat astă-vară în Maramureş, să mai scrie o carte, şi s-a întors cu o mare tragedie în suflet: Maramureşul ACELA nu mai există decât în imaginaţia noastră. Oamenii au plecat la muncă în occident, pământul a rămas nelucrat, se şterg drumurile, invadează salcâmii, murii, zmeurisul, totul e o junglă.
m-am simţit avortat din acel spaţiu pe care nu-l mai recunosc. Maramureşul era o imagine a ordinii cosmice care ţinea în coerenţa nesfârşită materie universală. La fel se întâmplă şi cu spaţiul nostru public: în absenţa poeţilor din mijlocul lor, mulţimile se sălbăticesc
am pus pe youtube mai mult de jumătate din întâlnirea cu Ion Zubaşcu de la atelieRElaţionale, pentru că mi s-a părut deosebită şi importantă.
am o mare lăcomie pentru astfel de întâlniri directe cu omul, pe care le preţuiesc foarte mult. Miza mea este responsabilitatea de a fi plin, deplin, prea plin în faţa acelui om şi de a respecta acea fiinţă ca unicitate în Univers
Leave a Reply