Volumul Eminescu după Eminescu. (Texte şi contexte) de Adrian Dinu Rachieru (Editura Augusta, Timişoara, 2009) se adaugă imensei exegeze eminesciene. Cunoscutul critic literar şi sociolog timişorean Adrian Dinu Rachieru este pe deplin conştient că s-a angajat la un demers extrem de dificil, căci se întreabă el însuşi, retoric, ce ar mai putea să se scrie despre Mihai Eminescu. Ce ar mai putea să se spună nou, când exegeza despre poetul naţional este imensă şi sporeşte pe zi ce trece? Dovedind o cunoaştere excelentă o literaturii critice despre Eminescu, autorul nostru ştie foarte bine asupra căror aspecte să se oprească. În primul rând face un lucru de neocolit: pune în evidenţă receptarea critică a poetului. Înaintează prudent, cu multă atenţie, mereu conştient de faptul că are în faţă o imensă literatură critică, un fond documentar uriaş. Abordarea este cât se poate de serioasă, pieptişă, dar autorul, în binecunoscuta sa manieră, foloseşte ori de câte ori are ocazia un stil săltăreţ, cu expresii mustoase, dătătoare de delicii, depărtat de scorţosul stil didactic, îngheţat, rigid, nesimpatic: „Cultivăm, protejându-i imaginea, caravana unui Eminescu ritualizat şi verbalizat la zile fixe, supus jetului festivist?” (p. 13). Exprimarea exegetului primeşte tonuri pamfletare când îi vizează pe detractorii poetului: „Dar într-o lume confiscată de cultura publicitară, supusă invaziei electronice în numele tehnolatriei, asaltată de tele – intelectuali doritori a epata prin erupţii nihilist – băşcălioase asistăm la o golire de zeitate.” (p. 28). Termeni ca “egolatru”, “idolatru”, “eminescolatru”, “tehnolatrie” (dintre care ultimii doi nu se găsesc în dicţionare respectabile) sunt folosiţi cu vădită plăcere de autor. Nu lipsesc termenii colocviali („dare în vileag”, “osârdie”, “vârtos”), termenii informatici (“vizitare”, “revizitare”, “rebranding”) sau derivări originale (“acribios”). Autorul ştie să se depărteze de limbajul critic standard.
Prezentând receptarea critică a lui Mihai Eminescu, criticul se dovedeşte adeptul auritei căi de mijloc, depărtată de festivismul găunos muzeal, cu efect mortificator şi de demolarea furibundă, cu efect identic, deşi de pe poziţii opuse. Autorul invită la întoarcerea la text şi la aprecierea poetului în context. Îi creează apoi un portret spiritual lui Mihai Eminescu, prezentând primul debut, cel de la Cernăuţi, al doilea debut, cel de la revista „Familia”, anii vienezi şi perioada berlineză. Vorbind despre anii formaţiei poetului, autorul atrage atenţia asupra faptului că exegeţii ar trebui să mai studieze influenţa germană asupra lui Eminescu.
Un capitol important este cel intitulat Despre “reacţionarismul” eminescian. Adrian Dinu Rachieru tratează aici o temă mai puţin frecventată de exegeţi: gazetăria lui Eminescu, cu vârful de activitate de la ziarul “Timpul”. Celor care l-au etichetat pe poetul – ziarist de naţionalism fervent şi de reacţionarism xenofob autorul nostru le aminteşte că Eminescu a tratat tematica identitară, a fost fidel viziunii organiciste, a fost conectat la chestiunile epocii şi nu a fost un îngust doctrinar de partid. Gazetarul de la “Timpul” trebuie judecat în contextul epocii sale, dar şi în contextul României posttotalitare, care pendulează între autarhia naţionalistă şi retorica internaţionalistă. Autorul se referă apoi la naţionalismul nonculpabil actual, căruia îi aparţinea şi Eminescu, în vremea sa. Itinerarul gazetăresc al poetului este cercetat prin grilă sociologică.
În capitolul despre ziaristică, la fel ca şi în alte capitole (cel despre formele fără fond, cel despre chestiunea basarabeană), autorul nu porneşte abrupt, ci prezintă, documentat, dosarul problemei. Înaintează prudent, mereu atent la referinţele critice, ştiind să se delimiteze, să păstreze dreapta măsură. Adrian Dinu Rachieru ştie să fie atent distributiv, să stăpânească elementele care creează complexitatea fenomenului studiat. Le numeşte, le descrie, trasează contururile, apoi trage concluziile, care par a ieşi de la sine, fără niciun efort.
În capitolul despre schimbul epistolar dintre Veronica Micle şi Mihai Eminescu, scos la lumină în anul 2000, prin ediţia – surpriză Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, verva, ironia, accentul polemic sunt înlocuite cu un ton plin de deferenţă, de afectivitate şi de înţelegere umană. Autorul arată că scrisorile contrazic misoginismul poetului şi luminează episoade biografice obscure. Ele trebuie să fie văzute ca o restituţie biografică, în primul rând, şi nu prin esteticitate.
În finalul studiului său, criticul şi sociologul Adrian Dinu Rachieru pătrunde în tenebrele eminescologiei, referindu-se la sfârşitul poetului, şi trage concluzia că „redeschiderea dosarului Eminescu devine obligatorie”. (p. 248).
Cartea Eminescu după Eminescu este produsul unui autor supus marilor valori, al unui specialist care se apropie de cel mai mare poet al românilor, ştiind să-i înţeleagă bogăţiile perene şi iubindu-l sincer.
Constantin Buiciuc
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply