De Marius Ghilezan
Ultima carte a lui Umberto Eco, Cimitirul din Praga, (o carte antisemită?) pare a fi scrisă doar pentru a incita vechile prejudecăţi ale lumii: evreii, masonii, clericii conduc lumea fără principii. Ei, şi? Nu trebuie să navighezi prin hipertextualismul obositor al lui Eco pentru a ajunge la aceste concluzii. Dacă În numele trandafirului, Guglielmo, acel Sherlok Holmes al epocii medievale, era mai radical, mai moral mai corect, uneori naiv, personajul principal al Cimitirului din Praga, Simonini, nu are tandreţuri cu lumea principiilor. Este aşa cum trebuie să fie un spion, fără fizionomie etică sau morală, un criminal neîmpărtăşit, un Licifer al banului şi al trădărilor, care nu are memorie afectivă, doar pricepere la conjuraţii fără urme. continuare—>
Dacă în Pendulul lui Faucault sunt doar câteva referiri la Protocoalele Sionului, ultima carte abundă în mesaje antisemite. Sigur că autorul se ascunde bine în spatele personajului principal, singurul care este ficţional, aşa cum şi menţionează în finalul “inutilelor precizări erudite”. Dar descrierea permanentă a ticăloşiei evreieşti, punerea rabinilor într-o lumină defavorabilă, sugerarea organizării faptelor mârşave de către marii bancheri, “fii ai Osânditului şi rude ale lui Rotschild care vor permanent să distrugă două sute şaizeci şi cinci de milioane de creştini” nu pot să provoace cititorului decât impresii cel puţin dezgustătoare despre urmaşii neamului lui David.
“Procentul femeilor stricate era mai mare la evrei decât la creştini (şi oare nu se ştia asta din Evanghelii, se întreba Simonini, unde Iisus, cum se mişcă puţin, dă de prostituate şi de păcătoase cu droaia?), apoi arăta că în morala talmudică nu exista aproapele şi nici vreo menţiune a îndatoririlor pe care le-am avea în ceea ce-l priveşte, fapt ce explică şi, în felul său, justifică lipsa de scrupule a evreilor în a ruina familii, a dezonora fete tinere, a lăsa văduve şi oamenii bătrâni pe drumuri după ce le-au stors şi sângele din ei luând camătă. Ca şi în cazul târfelor, numărul răufăcătorilor era mai mare la iudei decât la creştini” (pag. 206)
Poate că există unii mai slabi de inimă, mai puţin informaţi, care ar putea crede bazaconiile literaturizate şi spoite cu o brumă de credibilitate şi aici atacul lui Umberto Eco pare premeditat. Mai ales că majoritatea actorilor din piesa Cimitirului au jucat şi în realitate. Cei care caută fineţuri stilistice, arcuiri lexicale, fraze cu dichis pot fi în culmea satisfacţiei. Umberto Eco ştie să manevreze condeiul în hipertextualism şi hiperargumentaţii lexicale.
Personajele Leo Taxil (printre altele, autor si al Bibliei Hazlii), Diane Vaughan, Maurice Joly, oricât ar părea de ciudate, au existat şi au influenţat într-un fel sau altul vremurile în care au trăit. Printre rânduri, cosnpiraţii, plastografii, mai pot fi urmărite portretele lui Garibaldi sau Dreyfus, dar în contururi obscure. Umberto Eco nu caută să lămurească cititorul, ci doar să-l zăpăcească. Simioni nu a fost niciodată la Praga, dar figurile rabinilor din cimitirul evreiesc de acolo, precum şi a iezuiţilor din întâlnirile de taină din acelaşi loc îl urmăresc în mod ciudat, fără a explica motivul. Poate că asta a şi vrut autorul.
Dacă unii ar căuta să înţeleagă sensurile ascunse ale heraldicii şi obiceiurilor masonice, modul de organizare al iezuiţilor, marea conspiraţie mondială a Sionului nu această carte i-ar putea lămuri. Nici Eco nu ştie sau se face că nu ştie, cert e că rămâne un silabus al semioticii nu numai lingvistice şi aici nu are egal. Cititorul este plimbat cu dibăcie de la carbonari şi personajele lui Jules Vernes, la bonapartismul francez, la mişcarea dreyfussiană, fără a fi lămurit când, cine, cum, unde se organiza puterea în trecut sau astăzi.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply