Se zice că atunci când priveşti detaşat un spectacol, poţi vedea mai clar jocurile de rol de pe scenă şi poţi intui mai uşor acţiunea ce urmează. Zorin Diaconescu (cine îşi dă numele copilului Zorin?), la fel ca alte 22 de milioane (minus populaţia Timişoarei şi o parte din Bucureşti), s-a culcat noaptea cu dictatura şi s-a trezit dimineaţa cu revoluţia, Nu era vina lui. Era profesor la liceul din Jad. O localitate care nici nu există pe hartă. Cică pe Valea Nireşului. Undeva pe lângă Cluj. După 20 de ani scrie impresii. Când mi-a picat în mână cartea sa de debut „Schimbarea la faţă” m-am enervat. Am zis că omul ăsta îşi bate joc de noi. Venea el, dintr-un loc care nu există, să ne explice nouă, celora care am stat aproape o săptămână sub gloanţe, în Decembrie 1989, cum e cu revoluţia. O carte scandaloasă, cu un titlu care nici nu-i aparţine. Noroc că în prefaţă îi dă Cioranului ce-i a lui Cioran şi nouă, cititorilor consumatori de revoluţii, o interpretare foarte aproape de adevăr a evenimentelor de atunci. A trebuit să vină Neica Nimeni, dintr-un oraş imaginar, să ne limpezească angoasele şi trăirile, să ne explice cât de fraieri am fost şi cum s-au folosit alţii de noi. Cum să nu dai cu ochelarii de ciment când citeşti silogismul autorului: „Dacă tulburările de stradă le considerăm revoluţie, atunci avem câte o revoluţie la fiecare meci de fotbal Universitatea cu CFR Cluj.”? Adică în Decembrie 1989 nu a fost revoluţie adevărată? Omul care aşa cum recunoaşte nu a făcut în viaţa lui altceva decât să conducă o clasă de elevi, ne conduce pe noi prin meandrele concretului unei emanări de pomină, în nopţile în care ne-am pierdut vigilenţa şi ne apăram de falşii terorişti. Zorin Diaconescu a văzut cu ochii lui cum tovarăşa Cociurlă, cu coc şi...
