„Când rosteşti cuvântul “erou”, acesta pare să aibă un ecou aparte faţă de oricare altul, iar cel căruia îi este atribuit, privit prin ochii minţii, începe brusc să strălucească. Automat te gândeşti la un soldat viteaz, care-şi găseşte mereu loc sub gloanţele inamicului, sau la un pompier care îşi pune viaţa în joc în faţa flăcărilor, câştigând de fiecare dată pariul şi salvând vieţi”, scrie Blogu’ lu’ Gogu. Romanul Un erol al timpului nostru, opera lui Mihail Lermontov, continuă el, nu vorbeşte despre un astfel de personaj, dar aduce în faţa cititorului un caracter atipic, despre care autorul scrie în prefaţă următoarele:
„Eroul timpului nostru, stimaţii mei domni, este într-adevăr un portret, dar nu al unui singur om: el este un portret compus din viciile întregii noastre generaţii, în deplina ei dezvoltare”.
Peciorin este numele dat de Lermontov prototipului sau. De ce prototip? Aparent, el este construit doar din defecte şi majoritatea cititorilor îl vor percepe ca personaj negativ, cel puţin după prima parte a romanului, în care autorul ia rol de personaj şi află povestea eroului său de la un vechi prieten al acestuia. Partea a doua dezvăluie însă o faţă ascunsă a omului Peciorin, citând jurnalul său, în care destăinuirile alternează cu pasaje de filosofie, zugrăvind un caracter puternic, pentru care viaţa nu are reţetă şi nici vreo îngrădire. Peciorin este stăpânul propriului său destin şi mintea sa ageră este mereu în căutarea unei noi provocări, mereu în căutarea adevărului şi a înţelegerii unor taine pe care pe mulţi i-ar înfricoşa. Iată ce scrie în Jurnalul său:
Cine ştie cu siguranţă dacă e convins de ceva ori nu?… Şi cât de des luăm drept convingere o iluzie a simţurilor sau o eroare a minţii!… Îmi place să mă îndoiesc de toate: această dispoziţie nu te împiedică să ai un caracter ferm şi hotărât; dimpotrivă, în ceea ce mă priveşte, eu păşesc tot mai îndrăzneţ înainte, când nu ştiu ce mă aşteaptă. Nimic nu poate fi mai rău decât moartea, iar de moarte nu scapi.
Mi-am răscolit memoria să găsesc în literatură pe care am citit-o un personaj care să se apropie în vreun fel de Peciorin. Nu am reuşit, dar am găsit un erou de roman care întruchipează exact opusul eroului lui Lermontov – acesta este Prinţul Mîşkin, din Idiotul lui Dostoievski. Dacă v-a iritat Mîşkin(pe mine m-a scos din sărite pe alocuri) o să-l iubiţi instantaneu pe Peciorin, credeţi-mă! Am încercat să dezvălui cât mai puţin din frumuseţea acestui roman scurt şi plin de viaţă, va recomand să-l citiţi. Nu veţi regreta cele 3-4 ore pe care vi le va răpi.
Poate că după lectură cărţii, mulţi dintre voi îl veţi găsi pe Peciorin tot personaj negativ, însă puterea să stă tocmai în asumarea viciilor sale şi punerea lor în slujbă unei vieţi trăite înafară normelor sociale şi morale ale vremurilor sale. Asta îl face un adevărat erou.
Ambiţia nu e altceva decât setea de putere, iar prima mea plăcere e să supun voinţei mele tot ce mă înconjoară. A provoca dragostea altuia, devotamentul, frica lui – nu e acesta primul simptom şi marele triumf al puterii? A fi cauza suferinţelor şi bucuruiilor altora, fără a avea vreun drept pozitiv la aşa ceva – nu e aceasta cea mai dulce hrană a mândriei noastre? Şi ce e fericirea? Mândrie satisfăcută.(…) Răul dă naştere la rău. Prima suferinţa îţi aduce noţiunea plăcerii de a chinui pe altul. Ideea răului nu poate pătrunde în mintea omului fără ca el să dorească s-o aplice în realitate. Ideile sunt fiinţe organice, a spus cineva: naşterea lor le conferă o formă, iar această formă este acţiunea.
