De Gabriel Daliş
Sunt unele cărți de versuri pe care, după ce le citești, vrei să le memorezi poeme întregi. Sunt alte cărți de versuri pe care, după ce le citești, doar vorbești despre ele. Chiar dacă la superlativ. Excelentul debut al Iuliei Militaru, semnalat și ultra-premiat de distinsul critic Paul Cernat, face parte din această a doua clasificare; este o carte atipică în contextul poetic actual, care mustește de literatură, matură, departe de aproape tot ce înseamnă “astăzi”, situată în preajma acelor cărți de demult despre care unii chiar cred că și-au pierdut autoritatea sau chiar parfumul vremurilor trecute. Nimic mai greșit.
O carte în spatele căreia se regăsește cititorul profesionist cu un pas înaintea poetului cult. Marea Pipeadă este o odisee prin literatura română, care te duce cu gandul la Pripealele lui Filothei, de la începutul secolului al XV-lea, și grația poeților Văcărești, la blestemele lui Arghezi și Levantul lui Mircea Cărtărescu (mai ales, cum bine semnala Antonio Patraș), neratând perfuzabilul mizerabilism aflat deja în septica morgă douămiistă.
Singurul inconvenient al lecturii a fost așezarea textelor unele sub altele, ca într-un cotidian, plin de știri colorate, ilustrate cu personaje din iarmaroacele de altădată (întâlnite și la Ion Barbu), în care se distrează la propriu un personaj nebunesc, plin de fumuri – dacă e să ne referim la titlul volumului – jemanfișistul nevrotic, clandestinul Clau.
Dacă la început am crezut că este vorba de o simplă lipsă de gust din partea tehnoredactorului, impresia pe care mi-au lăsat-o poemele Iuliei Militaru, la sfârșitul lecturii, poeme așezate unele sub altele, repet, a fost că tocmai această babilonie reușește să ascundă sinele unei singure voci care nu-și asumă nesiguranțele. Poemele se autosuspendă fără mantaua groasă și protectoare a livrescului, fără miza discursivă care obligă, într-un fel, la o înțelegere a textului printr-o convenție retro, literaturizantă. Poate și de aici senzația de re-arbitrare și reconsiderare a unor personaje care își iau rolul în serios, ca mai apoi să le regrete romanțios. Mari probleme în zona poemelor cu rimă, asonanțe, juxtapuneri banale, întreruperi de ritm, convenabile personajului Clau, care se joacă pe sine, pus pe ghidușii, ascuns într-o melancolie proprie oricărui sfârșit de spectacol, dar lipsite de efect în afara scenei textului.
Un debut distinct, reușit ca întreg, impresionant ca proiect poetic cult. Luate în parte însă, puține poeme reușesc să convingă, rămânând în faza unor analgezice care pot părea expirate. “Din umbre vechi, îmi voi’nălța un schit,/ Pe unde vremea-n armonii s-o toc,/ Să dau uitării lumea ta cu tot/ Ce amintește de urâtu-și chip”, pag.88.
Toamna fost a aici la coafor si are parul de un galben pal stralucitor… pasarele n frigurate fug grabite inspre sud ca sa caute pe soare care arde ca un rug doi cocori fratzi de o mama se rotesc innalt pe cer ca sa caute in zare rauri lacuri rinoceri ..o pisika n gandurata tot priveste un soricel ce rostogoleste o nuca care i a pikat din cer doar o vulpe mai sireata sta pitita in tufish si adulmeka in aer o gaina pe furish . Unei poete natzionale premiate de Academia Natzionala din Buc si Paris Atashata culturala E POETA NATZIONALA CU MEDALIII DE ALAMA fara slip fara izmana , la Cannes Nissa sau Bonn A CANTAT LA SAXOFON …. .,scrie versuri mai stilate toate sant alambikate de citesti vreo dooua trei tu preferi sa urci in tei daca i cumperi cartea toata virusezi cinci scoli de odata