Academia Română – Istoria Românilor. Vol I

Primul volum al Istoriei ţării noastre tratează elementele de bază ale evoluţiei cultural – istorice, de la apariţia omului pe teritoriul României până la cucerirea romana. Partea I a acestui volum acoperă cea mai mare durată a Istoriei României, din Paleolitic pâna la prima perioadă a epocii fierului, inclusiv (cap. I – III).  Acest interval de timp, de aproximativ un milion de ani, ocupă un loc de primă importanţă în ansamblul istoriei României, aflându-se la temelia întregului edificiu al evoluţiei ulterioare. Un deosebit interes prezintă, fireşte, particularitătile cultural – istorice ale societăţii umane din spaţiul carpato – danubian din această perioadă, în strânsă legătură cu evoluţia culturilor europene, îndeosebi ale acelora din sud-estul Europei, dar ţi cu civilizaţiile evoluate ale Orientului Apropiat. Partea a II-a a volumului (cap. IV-X) cuprinde o perioadă relativ scurtă, de circa 600 de ani, în care prezenţa izvoarelor scrise alături de cele arheologice îngăduie o abordare nominală a fenomenelor istorice, în sensul îmbinării evoluţiei culturale cu cea a faptelor propriu-zise. Punctul culminant al istoriei Daciei preromane îl reprezintă răstimpul cuprinzând domniile regilor Burebista şi Decebal, reflectat arheologic în ceea ce se înţelege prin ,,civilizaţia geto-dacă din perioade de maximă dezvoltare” (cap. VIII-X). Academia Română – Istoria Românilor. Vol...

Academia Română – Istoria Românilor. Vol II

Volumul cuprinde – în continuarea volumului I – istoria regiunilor pontice şi carpato – dunărene de la cucerirea romană până la începutul secolului al VII-lea, la căderea apărării romano-bizantine pe linia Dunării, sub loviturile avarilor şi slavilor. În cele peste cinci secole de istorie, bogată în mutaţii social – economice, evenimente politico – militare şi în transformări etno – lingvistice, s-au pus bazele solide ale romanităţii şi etnogenezei românilor în ţinuturile de la Dunăre, Carpaţi şi Pontul Euxin. Se înfăţişează, pas cu pas, istoria Daciei romane si postromane, a Dobrogei romane şi romano – bizantine, a teritoriilor locuite de dacii liberi şi de populaţia romanică, unde s-au aşezat şi primii migratori, conlocuind cu autohtonii. Este o lucrare de sinteză, realizată prin efortul unor cunoscuţi specialişti în domeniu, la nivelul documentaţiei şi al cunoştintelor existente în momentul de faţă. Relatarea faptelor, dezbaterea problemelor, soluţiile adoptate în chestiunile controversate şi analiza proceselor istorice au un caracter obiectiv, făra imixtiunea factorului politic. Academia Română – Istoria Românilor. Vol...

Academia Română – Istoria Românilor. Vol III

Volumul al III-lea din Istoria Românilor analizează evoluţia societăţii carpato – danubiano – pontice din momentul cristalizării şi individualizării, în cadrul lumii romanice, a limbii şi poporului român (secolul al VII – lea) şi până la constituirea statelor medievale româneşti de la mijlocul secolului al XIV-lea. Sunt prezente în cadrul acestei dimensiuni cronologice probleme fundamentale din istoria noastră medievală de început, aşa cum apar ele în lumina rezultatelor cercetărilor, arheologice mai cu seamă, obţinute în ultima jumătate a secolului trecut, de când a luat fiinţă, ca disciplină de cercetare ştiinţifică, arheologia Evului Mediu românesc. Opţiunea tratării diferitelor procese istorice în cadrul structurilor demoeconomice şi social – politice are la bază două motivaţii de substanţă. Una, pragmatică, ţine de natura izvorului documentar, cel arheologic în cea mai mare parte , mai cu seamă pentru secolele VII-XI, izvor în măsură să suplinească lipsa ştirilor scrise, evidenţiind, totodată, evoluţia marilor procese social – economice şi politice în cadrul societăţii româneşti. A doua motivaţie, departe de a fi sentimentală, decurge din prima şi urmăreşte evidenţierea caracterului stabil, permanent al aşezărilor autohtone, caracter incompatibil cu cel al populaţiilor nomade şi migratoare, demonstrat de identitatea etnoculturală a populaţiei acestei aşezări pe întreaga perioadă cercetată. Analizând asemenea procese istorice, constituirea statelor medievale româneşti la mijlocul secolului al XIV-lea nu reprezintă altceva decât etapa finală a unui proces de organizare social – politică a populaţiei autohtone în cursul mileniului I d.Hr., de la obştea rurală, ca formă de organizare social – politică, la faza cnezatelor, voievodatelor şi ,,tărilor” româneşti de la cumpăna celor doua milenii şi de aici la constituirea satelor medievale româneşti, ca structuri social – politice mature, cu funcţii interne şi externe bine definite. Societatea românească a secolelor VII-XIV, cu structurile sale bine consolidate asemenea zalelor unui puternic lanţ, rămane singura reprezentantă orientală a viguroasei lumi romanice, având în codul ei genetic, profund imprimat, Sigiliul...

Academia Română – Istoria Românilor. Vol IV

Volumul al IV-lea din Istoria Românilor prezintă evoluţia societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIV-lea la sfârşitul secolului al XVI-lea. În cadrul volumului sunt relevate trăsăturile comune ale istoriei româneşti şi ale celei universale, precum şi cele specifice, determinate de realităţile istorice distincte. Sunt prezentate relaţiile strânse care s-au statornicit de-a lungul secolelor între poporul român şi minorităţile etnice, aşezate în spaţiul românesc în vremuri şi împrejurări diferite, insistându-se asupra aspectelor comune de dezvoltare istorică, a colaborării şi a influenţelor reciproce. Sunt reliefate acele momente şi fenomene istorice româneşti care au impus Ţările Române pe planul vieţii politice şi culturale internaţionale, atenţie specială acordându-se epopeii marilor lupte din vremea lui Mircea cel Bătrân, Dan al II-lea, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul pentru apărarea fiinţei statale româneşti. Se subliniază însemnătatea acestor lupte pentru salvgardarea civilizaţiei europene. Fenomenului cultural i s-a acordat un spaţiu însemnat şi a fost integrat procesului istoric general, slujind adesea ca argument în datarea şi evaluarea unor fenomene sau evenimente istorice. Capătă forţa evidenţei ideea că, deşi s-a dezvoltat în condiţii istorice vitrege, poporul român a creat o cultură originală, impresionantă prin vigoarea sa, cu o largă difuzare în spaţiul geografic înconjurător sau mai dezvoltat. Cultura românească este raportată la cea universală şi se relevă valorile culturale create de poporul român şi aportul său la tezaurul culturii universale. Academia Română – Istoria Românilor. Vol...

Academia Română – Istoria Românilor. Vol V

Secolul al XVII-lea despre care tratează acest volum al Istoriei românilor a fost foarte diferit apreciat în istoriografia noastră, ca perioadă de sfârşit a evului mediu, ca preludiu al epocii moderne sau ca perioadă de tranziţie între aceste două epoci. Autorii volumului de faţă al sintezei academice şi-au înţeles datoria de a se apleca asupra acestui secol cu acribia şi reverenţa cuvenite fiecărui segment al istoriei naţionale, pentru a-i identifica şi înfăţişa corect aportul la desfăşurarea ei. Ceea ce conferă secolului al XVII-lea semnificaţie particulară în istoria românilor sunt fenomenele noi de ordin politic şi cultural care au loc în cursul lui, determină schimbări durabile şi marchează pe toate planurile societăţii evoluţiile ulterioare. Atunci apare noua generaţie de intelectuali educaţi în şcoli înalte din Apus, sau în ţară, dar după modele tot apusene, cu concepţii şi surse de informare noi, care le îngăduiau o altă viziune asupra lumii, trecutului şi destinelor ei, stimulând istoricilor spirit critic, iar cugetătorilor scepticism faţă de soluţiile autoritare ale tradiţiei acceptate până atunci. Umanismul în varianta creştină a Contrareformei sau cel civic de model veneţian, istoriografia întemeiată pe izvoare variate, autohtone şi străine, interpretate critic şi comparatist, etica inspirată din filosofia anticilor căutată direct în originalele greco-latine, şi de prudenţa impusă de nesiguranţa timpurilor, principiile filologice aplicate în traducerile de scrieri biblice şi patristice, înlocuirea în cultul religios şi în scris a slavonei cu limba română devenită instrument de creaţie literară, toate acestea sunt achiziţii ale secolului al XVII-lea. Diplomaţia, activitate indispensabilă statelor care nu se pot bizui pe puterea armelor, este reprezentată de profesionişti cultivaţi, poligloţi, căutaţi pentru iscusinţa lor şi de curţile străine, ca Nicolae Milescu şi fraţii Corbea. Înnoirile sunt deopotrivă prezente în cabinetele de lucru ale cărturarilor, care îşi alcătuiesc biblioteci bogate, înzestrate cu opere celebre ale autorilor vechi sau contemporani, cu lexicoane, dicţionare diverse şi atlase, întru nimic mai...

Academia Română – Istoria Românilor. Vol VI

Cu cel de al șaselea volum al tratatului academic de Istoria Românilor (I711-I821) se continuă prezentarea sintetică a evoluţiei societăţii umane din arealul Dunării de Jos şi intracarpatic, evoluţie intrată acum în perioada ei modernă. Secolul al XVIII-lea înfăţişat în cuprinsul volumului este unul de turnură în dezvoltarea societătii omeneşti în general, consecinţă a gestaţiei din secolul anterior, acum pregătindu-se, totodată, desfăşurările din secolul următor, al naţionalităţilor, când naţiunea română modernă apare constituită şi se afirmă în revoluţiile sociale şi naţionale de la 1821 şi 1848-49, 1859, în importantul act care marchează însuşi începutul constituirii statului naţional român modern. Limitele cronologice ale volumului sunt date de momentul instaurării unor noi regimuri politice în Ţările Române — cel habsburgic, respectiv cel fanariot — şi de revoluţia de la 1821, care, o prefaţează pe cea de la mijlocul secolului al XlX-lea. De altfel, chiar şi în planul istoriografiei universale, a celei europene îndeosebi, limitele secolului al XVIII-lea, în înţelesul evoluţiilor istorice, le depăşesc pe cele ale cronologiei absolute. Denumit și „marele secol” (Michelet), secolul al XVIII-lea, aflat sub semnul Reformismului şi al Revoluţiei democratice, se prelungeşte în timp după anul 1800; în spaţiul românesc el se va încheia odată cu momentul declanşării revoluţiei lui Tudor Vladimirescu (1821). Academia Română – Istoria Românilor. Vol...