Într-o zi geroasă dintre Crăciun și Anul Nou, doi polițiști descoperă cadavrul unui bărbat într-un apartament mizer. Cunoscuții bărbatului însoțesc cadavrul la morgă, apoi asistă la disecție și la incinerare, în vreme ce rememorează episoadele importante ale propriilor vieți, desfășurate în marginea societății. Drogați și alcoolici, vulnerabilii și indezirabilii prind glas, dând la lumină o elegie în care se înnoadă speranțele, dezamăgirile, prieteniile și poveștile de iubire ale unor oameni cât se poate de obișnuiți. Într-un stil inedit și provocator, Jon McGregor spune în romanul Până și câinii o poveste care nu te poate lăsa indiferent. „Nu e nici urmă de senzaționalism în acest roman uimitor, profund și uman. Scriitorul a intrat în lumea personajelor sale cu respect, nu cu ironie, necăutând să explice sau să justifice, ci să înțeleagă.“ (Irish Times) „O combinație rară de empatie și scriitură minunată.“ (Mark Haddon) „Ca autor, e foarte periculos să-ți stabilești o agendă politică, pentru că vei sfârși prin a le impune personajelor propria ta perspectivă, în loc să lași povestea să își urmeze cursul firesc. Dar nu cred nici că ficțiunea ar trebui să fie o zonă ferită de orice influență din sfera politicului. În Până și câinii am vrut ca povestea să aibă prioritate și să las chestiunile sociale să iasă la suprafață în mod firesc. (…) Nu am vrut să scriu o carte despre droguri sau despre oamenii fără adăpost, sau despre a fi sau a nu fi mort. Nici nu cred că am făcut-o. Am scris o carte despre acești oameni; despre Robert, mortul de pe podea, și despre Laura, fiica lui, și despre Heather, Danny, Ant, Steve, Ben, Jamesie și Maggie, prietenii lui. Am scris o carte despre ce se întâmplă când oamenii nu se mai iubesc pe ei înșiși sau când lasă un obicei plăcut să pună stăpânire pe viața lor, și am scris o...