În cartea aceasta există o profundă umanitate. O lumină blândă şi tămăduitoare ca soarele la apus. Există un tip de spiritualitate ce se aşază bine în cuvântul autorului şi în stările cititorului. De aceea, între Cel Ce a Scris şi Cel Ce Citeşte apare Iubirea. Iraţională şi reciprocă. Ficţiunea se naşte din pliurile intimităţii. Acolo stau poveştile lui Samoilă Gheorghe. Felul lui special de a vedea lumea, de a o privi, de a o înţelege. Cu aerul lui rebel cu tot. Tandreţea se însoţeşte cu ironia, cu rânduri pe muchie de cuţit despre întâmplări la limită. Amarul şi tragicul sunt salvate de un fel de umor pe care l-am întâlnit rar. Foarte rar. El vine dintr-un fel de smerenie şi dintr-o hipersensibilitate pe care autorul le-a purtat mereu cu el în cuvânt, în gest, în culoare, în zâmbet, în năstruşnicia unor situaţii ce ies din orice fel de tipar. Pentru că aşa este şi Samoilă Gheorghe. Prietenul meu. Cel care m-a făcut să iubesc şi mai mult moliciunea dealurilor ce ţin în poala lor Telega. Un loc cu taine, cu mult mister. Ca şi Sam. Ca şi povestirile lui din acest volum. În rândurile acestea este călătorie şi popas, este iniţiere şi filosofie, urlet şi şoaptă, este descătuşarea unui spirit ce nu s-a lăsat, în fapt, niciodată supus. Un spirit care a călătorit în el însuşi, acolo unde se găseşte ordinea moralităţii, credinţa Părintelui Gherasim, tărâmul fără de graniţe al Maramureşului, albul şi negrul caselor de suflet mare din satul Telega, frumuseţea din Valea Doftanei, puterea fabuloasă a unei Mame care defineşte exemplar ce înseamnă un Destin. Mi se pare că vibraţiile şi energiile speciale ale autorului, născute şi nu făcute, poartă aripa de Înger a Mamei. Nimic, dar absolut nimic nu a fost obişnuit în viaţa ei. De aceea, ce stă scris în aceste proze scurte, în aceste...
