Posted by
Ilă Citilă on mart. 8, 2012 in
Poezie |
0 comments
Când zevzecii stângii uneau proletari în stradă, într-un Paris sub asediul militar, încoronat cu Les fleurs du mal, scriitorul hedonist dobora romantismul pentru a urca boema, sus în stal. Vindecat de melancolie dar nu şi de bolile vieţii, la capătul visării, pe treapta urcării la masa din Café Guerbois, îi organiza învăţăcelului, jucător la bursă şi pictor de ocazie, viitorul eliberării de idealism prin exotism în artă cu plăcere pentru ziua când el va fi doar simplă literă moartă. Cuibăriţi în fum şi adânciţi în vorbărie, cei doi nu auzeau împuşcăturile aproape perfecte duelul de afară li se părea operă bufă sub plafonul îndeajuns de căzut nu-i interesa cum de departe Gambetta împingea monarhia pe scări, iar revoluţionarii de aproape urcau republica în podul indulgenţelor comunale. . Sena era de departe albastră aproape închegată de sânge nobil, apăsaţi de gradena timpului cei doi făceau smintite schimburi de ştafetă, transfer de spirit aventurier, pentru depărtata apropiere prin artă. Bătrânul recita: “Gitana Carmen: ten de smoală, păr abundent de abanos,” iar tânărul dobândea virtuţi. tărâmul de extaz, linişte şi artă aştepta magicianul cu o singură culoare. După ani, sub un palmier, l-am lăsat pe Münchhausen, baronul de dincolo de chipul exagerării, printre Emailuri si camee, mi-am zis, stropit de picurii de sare, sub soarele impresionist la tegument, expresionist la fresca veşniciei, Gautier s-a întrecut pe sine, cred că plutesc în paradisul lui Gauguin. Fără lecţia de taină de sub acoperişul povârnit Café Guerbois-ul, salvat prin boemă, Pe plajă, dezbrăcat de platitudini, gândeam aşa: muritorul instruit la nemurire n-ar fi urcat aborigienii în înălţimi de frescă, sfinţi exotici De unde venim? Ce suntem? Încontro ne îndreptăm? o altfel de capelă sixtină. Dacă n-ar fi iubit aventura, mai mult decât efemera-i viaţă, n-am fi ştiut “Arearea” -expresia bucuriei polineziene – sintetica lumii...