Patrice Van Eersel – Mă dor strămoşii

„Mă dor strămoşii” prezintă o colecţie de interviuri cu cei mai importanţi reprezentanţi ai unui nou curent în psihoterapie: psihogenealogia. Punctul de plecare al acestei orientări este descoperirea faptului că o parte semnificativă a nevrozelor şi problemelor cu care ne confruntăm repetă nevrozele şi problemele altor membri ai familiei – părinţi, unchi, bunici sau chiar strămoşi mai îndepărtaţi. În ce măsură iubirile, revoltele, deznădejdile vieţii noastre repetă trăirile şi alegerile înaintaşilor noştri? Unul dintre cazurile de vindecări este edificator: un pacient avea de multă vreme tulburări respiratorii grave, de care nu l-a putut vindeca niciun medic. În cursul unei ședințe de psihogenealogie, a aflat că bunicul său a murit în primul război mondial, sufocat în tranșee din cauza gazelor toxice folosite de germani. Din acel moment, boala sa respiratorie a dispărut. Conştientizarea faptului că printr-o fidelitate inconştientă faţă de familia de origine putem face alegeri care nu ne aparţin întru totul, este o descoperire eliberatoare. Nu suntem condamnaţi să repetăm vieţile părinţilor şi bunicilor noştri. Avem libertatea de a alege. Order Mă dor strămoşii Preţ @ RON26,90 Qty: Adauga in cosul de...

Tita Chiper – Într-o lumină orbitoare

Tita Chiper (Ecaterina Ivasiuc, 1934-2002), soţia scriitorului Alexandru Ivasiuc, şi-a început activitatea jurnalistică în anii ’50, ca reporter la ziarul care apărea pe şantierul hidrocentralei de la Bicaz. A lucrat apoi la Contemporanul şi la Gazeta literară, a colaborat la România literară şi Cinema cu interviuri, reportaje, cronici şi eseuri. A scris scenarii pentru filme de animaţie şi literatură pentru copii. A făcut un stagiu la Iowa University, într-un program organizat de PEN Club. A lucrat la Dilema de la primul număr (ianuarie 1993), realizînd cîteva sute de interviuri cu oameni foarte diferiţi, de la preşedinţi şi academicieni la florărese şi şoferi de taxi. În ultimii ani de viaţă a colaborat permanent, tot cu interviuri, la revista Avantaje. Andrei Pleşu: <„Ei sînt mai importanţi decît mine” – spune, la un moment dat, Tita Chiper, vorbind despre interlocutorii săi. Pentru ea nu există „personaje secundare”. De la Corneliu Coposu şi Ion Iliescu la Gianina lui Manşonică din Sinteşti, de la Ana Blandiana la Emma Nicholson sau de la Johnny Răducanu la Justin Marchiş şi Simona Vărzaru-Urania, toţi „eroii” acestei cărţi, foşti diplomaţi, şoferi, ofiţeri de poliţie, artişti, croitori, vecini de bloc, studenţi, demnitari, surori de calitate ş.a.m.d. alcătuiesc împreună o lume pestriţă, nesistematizabilă, în care se amestecă lumi dispărute sau pe cale de dispariţie, cu lumi noi, în plin atac, lumi strălucitoare, la vedere, şi lumi melancolice şi anonime, pe scurt, lumi de toată culoarea, lumea toată, lumea însăşi, cu inconfundabila ei rumoare evanescentă. Toţi fac un pas înainte, mulţumită gazetarului care, pentru a îi pune în lumină, face un pas înapoi. Gazetarul de anvergură îşi exprimă personalitatea în puterea de a şi-o domina. El arată spre celălalt, nu spre sine. E exact ceea ce majoritatea ziariştilor de azi, mai ales cei de televiziune, nu ştiu şi nu pot să facă. În cartea de faţă, cititorul va întîlni o mentalitate,...

Gabriel Liiceanu – Estul naivităţilor noastre. Oare ne putem apăra prin cuvinte?

„În aceste pagini cuvintele sunt mobilizate într-un regim de urgenţă. În joc este o reparaţie a Istoriei şi încercarea de a ieşi dintr-un trecut traumatic. Se trăieşte cu teama că s-ar putea întâmpla din nou ceva rău, altfel rău decât înainte, folosindu-se materialul, distorsiunile şi tehnicile cu care operase răul de până atunci. Pericolul este o nouă adjudecare a scenei publice de către vechii protagonişti, care sunt pe cale să-şi schimbe costumele şi să-şi distribuie rolurile pentru a juca în noua piesă. Una care, pe afișele Istoriei, nu mai poartă titlul de «socialism victorios», ci de «democraţie» şi de «piaţă liberă». Iar nouă ni se cere să asistăm la spectacol – dar fără comentarii! – şi să admirăm «consensual» performanţele contorsioniștilor de profesie. Or, tocmai despre comentarea noii piese a istoriei e vorba în această carte. Ea poate fi revendicată de către orice cărturar naiv. Adică de către cel care nu poate riposta decât cu mâinile goale (cu «cuvintele goale») la marile manevre politice şi la infrastructurile mistificării.“ (Gabriel LIICEANU) Order Estul naivităţilor noastre. Oare ne putem apăra prin cuvinte? Preţ @ RON39,00 Qty: Adauga in cosul de...

Eugen Simion – Convorbiri cu Petru Dumitriu

E.S.: M-a interesat şi continuă să mă intereseze destinul acestui mare scriitor care a părăsit o literatură şi îşi găseşte greu locul în alta, pe măsura talentului său. Continuă să fie obsedat de împărăţia frigului şi, iată, împărăţia îl marginalizează. (…) „Pe ce lume sunt?“ se întreabă el. Într-o lume, oricum, în care toate se amestecă şi se complică. Petru Dumitriu l-a aflat în exil pe Dumnezeu şi Dumnezeu l-a salvat de câteva ori. Îl va salva, oare, până la sfârşit? Este întrebarea pe care şi-o pune în mai multe rânduri prozatorul şi la care, în cele din urmă, tot el va trebui să răspundă… Nu şi-a pierdut credinţa în literatură. Continuă să scrie, are proiecte, scrisul rămâne pentru el un mod de existenţă. Mă întreb dacă există, în fapt, o altă cale pentru un scriitor adevărat… P.D.: Mie îmi place viaţa ca să muncesc, să iubesc şi să fiu iubit. Vorbind de iubire în sensul cel mai larg, în care, de exemplu, e cuprinsă prietenia. Da, să iubeşti oameni care au trăit, oameni de pe vremuri, creaţii omeneşti. Deci în sensul ăsta iubesc în multe feluri şi sunt iubit aşa cum sunt eu, acela care sunt. Din cauza asta moartea, pentru mine, e un lucru cumplit şi detestabil, dar îl recunosc, îl constat. Este soarta noastră şi cât sunt eu de creştin…, prost creştin… nu sunt un bun creştin… dar sunt un creştin care se roagă şi-l iubeşte pe Dumnezeu şi îl iubeşte pe Isus Cristos — Dumnezeu-Fiul — şi un om care se roagă Sfântului Duh şi lui  Dumnezeu-Unul şi Trei… aşa cum sunt, am mari îndoieli în ce priveşte moartea. Eu nu ştiu dacă viaţa continuă în vreun fel sau reîncepe. Nu ştiu dacă există o înviere. (…) Poate că teama de moarte e şi ea o eroare. Poate că ne înşelăm şi crezând că murim...

Petre Ţuţea: „Cărţile sunt cimitire de idei…am fost prea lucid ca să fiu scriitor”

Radu Preda a avut privilegiul de a locui jumătate de an în casa lui Petre Ţuţea. A realizat un dialog din care se conturează personalitatea filosofului, misticului, nu ştim unde să-l încadrăm. Pe scribd.com, Jurnal cu Petre Ţuţea. – În filozofie Dumnezeu este o idee sau un concept? – Ca noţiune metafizică este mai apropiat de idee. Ideea e o imagine ideală care prin natura ei reală se deosebeşte de concept, care e formal, apropiindu-se niţel de divin. De obicei se confundă ideea cu conceptul. Ideea e metafizică, în timp ce conceptul e logic. Ideea e conceptul gândit real, adică metafizic. Conceptul e formal, logic. Ideea e sediul realului. De altfel, Ideea platonică este o intuiţie a realului, în timp ce conceptul exprimă o sumă de lucruri prin similitudini şi utilitate. – Putem deci defini metafizica… – Putem defini metafizica: este ştiinta realului. – Ştiinţă a realului intuit, metafizica nu are totuşi acces la realitatea mistică. – Evident. Salvarea e de natură religioasă, iar nu logică. Niciodată un concept nu e exhaustiv, deoarece incomplet este şi obiectul exprimat. Metafizica e inutilă în faţa morţii. Doar mistica e valabilă, şi din nefericire nu am realizat în mine un mare mistic… Metafizica e o speculaţie autonom umană şi de aceea sensurile dobândite prin speculaţie metafizică ţin de individuaţie. – Individuaţia, în plan religios, devine insingurare, asceză. – Când vezi cirezile de imbecili, devine suportabilă insingurarea. Eu am însă un spirit de cireadă sinistru… Asta e doar o izmeneală stilistica… Sunt de o sociabilitate greţoasă. Inteligenţa nu justifică lucrul acesta. Nu am vocaţie de anahoret. – Sunteţi un autor fără cărţi, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastră e una vorbită, colectiv apărută şi colectiv păstrată. Nu ştiu cine spunea că dumneavoastră gândiţi pe măsură ce vorbiţi. Astfel s-ar explica sociabilitatea extremă pe care o practicaţi. – E adevărat. Nu am scris...

Radu Aldulescu: „ICR-ul e al familiei din care eu nu fac parte”

Interviu cu Radu Aldulescu, singurul scriitor român care trăieşte doar din scris. – Ce este scrisul pentru un autor profesionist? – Scrisul nu e o profesie, nu e o meserie, o chestiune de vocaţie, iar vocaţia este o stare care implică în mod misterios iubirea. – Când ţi-ai dat seama că vei fi scriitor? – De mic copil. M-am născut într-o casă cu multe cărţi. Părinţii mei aveau valenţe literare.  Amândoi lucrau în presă şi probabil că asta m-a influenţat. – Ce cărţi citeai de mic? – Citeam Tolstoi. Îmi aduc aminte de o carte…. La şase ani apar într-o poză, picior peste picior, cu un volum de-a lui Tolstoi în mâină, Povestiri alese. Din acele povestiri în versuri, îmi aduc aminte, de un vers embelmatic pentru mine, care suna în felul acesta: „Plecat-a Prostăveanu în Rusia să se plimbe, să vadă ce-i pe lume şi să se minuneze… ” Probabil că de atunci am avut tendinţa asta de a mă minuna şi a scrie. – Când ai publicat prima oară? – De foarte mic. Activam în cenaclul lui Tudor Opriş, Săgetătorul. Aveam 16 ani.  Am publicat într-o antologie a acestuia. După vreo patru zeci de ani l-am regăsit pe Opriş neschimbat. În 1973 am publicat în Amfiteatru. – A fost greu? – Nu. Citeam de două, trei  ori în Cenaclu şi eram publicat. Pe urmă, vreme de vreo 12 ani, nici nu am mai scris şi nici nu am mai publicat nicăieri. Am avut tot felul de îndeletniciri care nu aveau legături cu scrisul. Oricum nu puteam publica. – De ce? – Pentru că ce scriam eu era nepublicabil. – Care a fost cartea ta de debut? –   Sonata pentru acordeon pe care am depus-o în 1988 la Albatros. A stat doi ani în editură până în 1990, pe timpul lui Ceauşescu şi încă trei ani pe...