Jos autonomia universitară!

Ovidiu Pecican Este lăudabilă, în principiu, căutarea de soluţii pentru îmbunătăţirea vieţii universitare din România, chiar dacă, în încercarea de a ameliora calitatea în acest sector, tot mai înverşunat se aruncă, o dată cu apa murdară din cadă, şi copilul. Din acest punct de vedere, actualul proiect de lege a educaţiei duce mai departe decât până acum intruziunea politică în domeniul academic, creând condiţiile – în cazul adoptării ei ca atare – pentru o limitare pe termen lung a posibilităţilor nestingherite de autoorganizare şi atingere a performanţei în învăţământul superior. Sunt destule lucruri atât de discutabile în textul proiectului, încât rămâi surprins că el s-a putut naşte în mintea unor oameni cu calificare probabilă de experţi, dintre care, cel puţin unii, au rang de cadre didactice în universităţi. Fiecare dintre acestea ar trebui discutat punctual şi la obiect, dar toate trebuie să înceapă cu începutul: problema autonomiei universitare. Se dă astăzi acestui concept o interpretare neinocentă şi manipulativă, menită să justifice intruziunile din afara campusului universitar, socotindu-se că autonomia din universităţi a ajuns doar ţara nimănui în care câte un rector, un senat, un decan sau un birou de conducere al cutărei universităţi îşi aplică discreţionar politicile de cadre, propria agendă de gestionare a resurselor şi fanteziile manageriale proprii. Există, fireşte, întotdeauna şi în absolut orice domeniu posibilităţi de derapaj, practici incorecte, glisări ilicite ce profită de un cadru legal existent sau deformează în mod regretabil o tradiţie procedurală prestigioasă şi de o oarecare vechime. Astfel de cazuri rămân însă, să ne înţelegem, excepţii de la regulă, neajungând să fie regula însăşi. A le lua deci ca pretext pentru a diminua autonomia universitară – şi aşa stingherită în destule feluri, la noi în ţară – înseamnă să ai intenţii suspecte cu privire la organizarea şi gestionarea sistemului de formare a elitelor intelectuale care, de ce nu aş spune-o, fac...

De dragul mătuşii răposate

Florin Puşcaş A murit una dintre mătuşile mele preferate şi eu nici nu ştiam. Norocul meu că urmăresc câteva site-uri întreţinute de oameni informaţi. Nu era mătuşa mea, dar asta nu înseamnă că nu putea fi una dintre preferate. Nici nu prea avea cum să fie altfel din moment ce mătuşa asta, Julia Urquidi Illanes pe numele ei întreg, s-a iubit cu unul dintre condeierii mei preferaţi. Condeier care, culmea tupeului, îi era un fel de nepot, mai tânăr cu 14 ani. Iar iubirea asta a dat naştere unui roman aflat la loc de cinste în lista mea. Credeaţi că aţi scăpat de recomandările literare săptămânale? Ei bine, nu. Chiar dacă am sărit peste vreo două miercuri, nu am dispărut de tot. Literatura, în ciuda popularităţii scăzute de care se bucură p’acilea pe platformă, rămâne una dintre cele mai importante preocupări lumeşti. Plănuisem demult să vă vorbesc despre stimabilul Mario Vargas Llosa, însă nu mă puteam hotărî asupra unui titlu. Acum, când condeierul şi mătuşa Julia nu mai joacă în aceeaşi ligă, titlul s-a propus singur. Ce v-aş putea spune despre “Mătuşa Julia şi condeierul” de Mario Vargas Llosa? Recenzii se găsesc peste tot şi, slavă Domnului, sunt mai bune decât orice v-aş putea spune eu despre romanul scriitorului peruan. Pot în schimb să vă garantez că romanul e şi fascinant şi enervant. Cam aşa cum sunt toate lucrurile prin partea asta de univers. Îţi ia ceva timp să te obişnuieşti cu noul, să îţi dai seama că nu e chiar atât de urât şi plicitisitor şi, exact când începe să-ţi placă mai mult, se termină lăsând locul altui “nou”. Stilul lui Llosa, de a amesteca povestea tânărului condeier amorezat de o mătuşă cu piese de teatru radiofonic, mi s-a părut la început neinspirat. Partea bună e că doar rezistând tentaţiei de a sări peste capitolele în plus, ajungi...

Noul paşoptism, fără Marino?

Marius Ghilezan Lăudabila iniţiativă a Sandrei Pralong de organizare a tinerilor şcoliţi în Occident într-un grup numit „Noii paşoptişti“, prin lipsa unui program coerent şi a unei misiuni clare de grup, riscă să rămînă în cadrul facil şi avitaminos al şuşanelelor dîmboviţene. Românii se  înfierbîntă repede, dar se răcesc de grabă, atunci cînd trebuie să purceadă pe drumul anevoios al acţiunilor riguroase. Urmărind site-ul www.noiipaşoptisti.ro, nu am găsit nici un reper, nici o vorbă despre cum ar arăta grupul pe cale de constituire. Ce vor Noii Paşoptişti? Mici referinţe istorice, care nu ţin nici măcar locul unei arcade în timp, ocupă un spaţiu modest.   Nu aş dori să critic nici donquijotismul unei doamne obişnuite să lanseze teme vizionare, dar neaplicabile stabilimentului cultural românesc, nici dezinteresul majorităţii tinerilor şcoliţi pe afară, pentru implicare în proiecte vizionare în ţara lor de baştină. Nu urmăresc să fac un studiu antropologic al predispoziţiei acestora pentru angajarea în „multinaţionale“, nici să amintesc eşecul politic al Uniunii pentru Reconstrucţia României, partid condus de Cosmin Alexandru, orientat şi pregătit de NDI după regulile stricte ale multi-level-marketingului. Ce urmăresc Noii Paşoptişti? Nu mi-e clar. Să reinterpreteze istoria naţională, să se lupte cu vampirologii occidentali pentru drepturile lui Vlad Ţepeş sau să ia – ca temă de inspiraţie – predispoziţia tinerilor de acum un secol şi jumătate pentru cultivarea valorilor europene? Momentan, nu avem certitudini. Nici un participant la sindrofia culturală de la Palatul Ghika, de zilele trecute, nu m-a lămurit ce-i mînă pe ei în luptă. Iniţiativa ar putea fi interesantă şi coagulantă pentru mulţi dispersaţi (puteţi citi şi disperaţi) care îşi caută o identitate de grup la întoarcerea în România. Să nu uităm că paşoptiştii veritabili au fost primii care au promovat dezbaterea de idei. Iluminismul şi Realismul incipiente, Romantismul, Clasicismul au avut prilej de expunere şi de luptă ideologică. Dar, dacă paşoptismul l-a avut...

Lumea cărţii se scufundă

Mircea Cărtărescu Ce vreme şi ce vremuri stranii trăim! Suntem la jumătatea lui martie şi iarna, departe de a fi o amintire, cum ar fi fost firesc, ne aduce în memorie cumplitele ninsori din ’53-’54, tot din martie şi aprilie, de care am auzit şi noi de la cei mai în vârstă. Nefericitul Oprescu trebuie că plăteşte acum din greu favorurile bucureştenilor care l-au ales la primărie pe vorbe goale şi umflate. Acum, de unde, de neunde, trebuie să scoată şi fondurile, şi plugurile, şi sarea, căci altfel oraşul va pieri sub troiene. Ce vreme, dar mai ales ce vremuri! Vremuri de derută şi schimbări rapide, în care toate valorile par să se fi întors cu capu-n jos. Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe. Numai că lumea lor nu mai seamănă cu lumea noastră. Civilizaţia cărţii se scufundă sub ochii noştri, tragic ca o mare corabie care-a lovit un recif. Televiziunea, computerul cu posibilităţile lui multimedia şi virtuale, iPodul şi iPhone-ul au erodat şi ruinat în ultimul timp lumea bibliotecilor, atât de greu şi migălos construită de zeci de generaţii încoace, de când există scrierea. În trecut, eroii unei naţiuni erau cei ce se distinseseră cu spada sau cu pana. Mândria naţiunilor erau poeţii. Lor li se ridicau statui, li se construiau legende, li se pronunţa numele cu pietatea datorată unor nemuritori. Ce ar fi Germania fără Goethe, Franţa fără Hugo sau Baudelaire, noi fără...