De ce tac intelectualii băsescieni?

O anumită publicaţie  de orientare  cotrocenistă se întreba recent “De când a devenit o ruşine să fii băsescian?”  Sigur că ne-am fi aşteptat ca autorul să găsească mai puţine scuze celui cu “instinct genial de supravieţuire,” de parcă o nevoie primară din Piramida lui Maslow ar fi principala calitate a unui lider, şi mai multe acuze la adresa intelectualilor dezertori. Unde or fi dezertat că rândurile opozanţilor sunt tot mai rare. Dimpotrivă, din această tabără au fugit în aşa numita independenţă mulţi parlamentari pentru a forma scutul de vreme rea al preşedintelui şi partidul-pisică arătat baronilor din PD-L. De ce tace Traian Radu Ungureanu, unde e Theodor Stolojan cu proiectul său economic, dar Cezar Preda, de ce Institutul de Studii Populare nu trece la gândirea unor strategii de scoatere a ţării din criză, de ce croitorii-finanţişti sau monetariştii-croitori de bugete nu-şi pun mintea la treabă? Unde sunt programatorii binelui anunţat? Aşa de repede s-au lepădat de omul care le-a fost naş, tutore, tătuc? A trebuit să scoată Marga o scrisoare publică pentru a lămuri opinia publică cine sunt specialiştii lui Boc, cum s-au ascuns ei, oacheşii fără doctorate şi expertiză didactică, în spatele unei catedre de la o anumită facultate din Universitatea  Babes–Bolyai. În umbra trâmbiţatei bună-stări era ascuns Nimicul. Şi acum o anumită pudoare îi reţine pe vajnicii intelectuali ai lui Băsescu în a se mai exprima. Câţiva o mai fac. Dar o fac din ce în ce mai rar.  Şi atunci pentru a scoate sudălmi la adresa celor care nu se aliniază.Nici vorbă de vreun proiect care să adune energiile naţionale. Să redea încrederea românilor. Să resolve marile probleme. Nimeni din gaşca lui Băsescu nu are un program economic. Decât unul de demolare. Puţinii vocaliştii care-au mai rămas se poartă ca-n ceata lui Piţigoi şi se conduc după dictonul altui Tătuc, la care, probabil, înaintaşii lor au...

Proba adevărului

Doru Braia Este deja greu şi, după cum arată perspectivele, va fi din ce în ce mai greu. România a ajuns într-un impas major după ce, vreme de douăzeci de ani, şi-a cam jucat destinul la ruletă. Indiferent de avertismentele primite de-a lungul timpului, s-a năpustit cu incoştienţă spre mize mari, fără nici un fel de acoperire, ajungând astăzi, precum jalnicul personaj al lui Dostoievski, cu tâmpla aproape lipită de „revolverul” Istoriei. Şi ea, Istoria, nu prea acordă… graţieri! Am scris în două decenii cât alţii în douăzeci de vieţi, încercând să semnalez şi eu duiumul de erori comise chiar din momentul în care, dobândind Libertatea, oamenii au crezut (prima eroare!) că s-au lepădat spontan şi de Răul ce se cuibărise pervers în conştiinţa românimii. Unii m-au privit cu indiferenţă, alţii cu circumspecţie, cei mai mulţi cu măsluită superioritate şi doar foarte puţini admiteau argumentele izvorâte din experienţa acumulată tocmai în Viitorul la care, fără a avea habar, jinduia o ţară întreagă. Acum, efectele erorilor vor ieşi toate deodată la suprafaţă. România va avea, implacabil, proba adevărului. Al adevărului crud, neiertător… La început a fost o revoluţie. Speriaţi însă de radicalismul inerent al acesteia, românii au înfrânat-o când nici nu începuse bine şi, astfel, paradoxalul a înlocuit normalitatea, iar Minciuna a rămas neclintită pe frontispiciul unei Românii invitate reverenţios la „tangoul” internaţional. Înmărmuriţi, observatorii sesizau cum, sub lozincile anticomuniste, se lăfăiau în continuare cei mai veroşi dintre comunişti şi cum, dintr-o dată, o ţară întreagă a fost transformată într-o simplă Sursă, din care s-au înfruptat cu neruşinare toţi, până când sărmana s-a ruinat de-a binelea. Ceauşescu ajunsese la zidul de la Târgovişte pentru „doar” 11 miliarde de dolari, în vreme ce, după execuţia acestuia, zeci şi zeci de alte miliarde au căzut pradă cohortelor perindate succesiv pe la frâiele Puterii. S-au volatilizat capacităţi economice încă funcţionale, au dispărut Bănci...

Securitatea nu i-a scris cărţile lui Marino

Ne tot întreabă lumea de ce nu comentăm articolul din Evz care încearcă printr-o manipulare dolosivă să ni-l prezinte pe Adrian Marino, colaborator al Securităţii. La iniţiativa lui Ovidiu Şimonca ne-am dat mai mulţi cu părerea în Observatorul cultural. S-a scos din arhive un dosar. Şi? Dar câţi dintre intelectualii publici de acum pot jura cu mâna pe Biblie că nu au fost colaboratori ai poliţiei politice? Nu citim documente din arhive despre tinereţea lor deloc revoluţionară, pentru că probabil mai sunt agenţi de influenţă şi acum. Adrian Marino a reuşit să-şi desăvârşească „Opera“, fără a beneficia de vreun ajutor. Că a fost plecat în străinătate, fiind un intelectual agreat, se poate înţelege. Dar dosarul scos atât de rapid de la naftalină pare suspect.  Plus că nu există nici un angajament. Faptul că acesta a ieşit la suprafaţă din tenebrele trecutului demonstrează că autorul şi după moarte deranjează. Acum, nu se mai poate apăra. Acuzatorii săi pot spune orice. Trăim vremuri aprinse. Oamenii sînt judecaţi până şi după moarte, cînd există un singur judecător suprem. Mi se pare o mârşăvie, mai ales că nu există nici o dovadă în pseudo-investigaţia din Evz că şi-ar fi turnat colegii. Că a povestit, e o altă poveste. În logica strâmbă a faptelor, Corneliu Coposu, cel care trebuia să scrie şi ce a mâncat de dimineaţă, la prânz şi seara, a fost un turnător. E clar că Marino, pentru a putea pleca în străinătate, a trebuit să fie gentil. Dar gentileţea nu ajută la scrisul unei opere. Faptul că cineva nu l-a împiedicat să plece, nu înseamnă implicit că l-a ajutat. Cărţile lui nu au fost influenţate de Securitate.   Fac o confidenţă, pentru prima oară în public. Tatăl meu, pe vremea comunismului, era medic al unei renumite echipe de fotbal din România. Pentru a primi viză de Occident, nu trebuia să refuze...

Primiţi cu excluderea din Uniunea Scriitorilor?

Dan Mircea Cipariu Al doilea m andat al profesorului Nicolae Manolescu la conducerea Uniunii Scriitorilor nu are veşti bune pentru breaslă. Vom pierde, cel mai probabil, Casa Monteoru-Catargi şi vom ajunge în situaţia unei organizaţii fără resurse şi fără prea multe evenimente capabile să ofere mai multă vizibilitate cărţii şi scriitorului român contemporan. Ana Blandiana, de Ziua Mondială a Cărţii şi Drepturilor de Autor, deplângea faptul că nici măcar de zilele internaţionale dedicate Scriitorului, Poeziei sau Cărţii nu se întâmplă nimic. Uniunea Scriitorilor e de nevăzut în a realiza proiecte de promovare de impact public şi mediatic pentru cei mai mulţi dintre scriitori. Statutul simbolic al scriitorului a fost pierdut şi receptarea sa ţine, de cele mai multe ori, de miracolul unor proiecte particulare duse până la capăt. Scriitorul român a fost exclus din programele de Bac şi opera sa înlocuită cu „competenţe lingvistice” prin care bietului elev i se inoculează treptat şi sigur ideea că literatura înseamnă ceva uscat, de tehnologie literară şi discursivă. Scriitorul român contemporan a fost exclus în ultimii ani  şi din finanţările publice. Mai nou, printr-un statut pe care l-a impus forţând limite juridice şi nedemocratice, un statut pe care nu l-am votat, profesorul Nicolae Manolescu e gata să-l excludă pe scriitorul român chiar şi din Uniunea Scriitorilor. O comisie specială, Comisia de Monitorizare, Suspendare şi Excludere, va putea face acest fapt posibil. Personal cred că e o greşeală de proporţii înfiinţarea acestei comisii. Cei care nu şi-au plătit cotizaţia sau au adus „prejudicii materiale şi de imagine” USR vor fi excluşi. În condiţii grave economice, să-l excluzi pe scriitor pe motiv de cotizaţie mi se pare o gravă eroare. Pentru că ar trebui să operăm, în primul rând, cu capitalul simbolic al scriitorului, opera sa, nu cu cotizaţia lui! USR ar trebui să devină o cultură organizaţională modernă care să scoată banii de...

Smintitului sistem de pradă

Din Niţchidorf s-a ridicat o flamă. Pierduta-i vigilenţa, tu, cotoi, urcat în foişor. Azi ploaia-ţi bate-n alamă, cât eşti de mic, hulit strigoi, căzut pe rotisor. Smintit bătrân cu grade multe, te crezi pe veci o vulpe vânător Oh, bun fitil ţi-a înjectat în coadă O Doamnă ce-ţi spune acuzator că eşti tare doar în hoardă, bicisnic clănţănitor. Ţi-a arătat cu degetu-i arător cât praf ai pe cocardă, Te doare că te-a jumulit, de brice şi carice de paradă. Acolo unde doar fard ai azvârlit Şi ţi-ai tocmit o mimă de faţadă, Eşti gol, bătrâne torţionar, te-ai prins în propria-ţi ambuscadă, se strânge laţul şi eşti pe amnar, te doare,  că(l)catule pe coadă. (scrisă pe vremea când Acuzatul era acuzator, iar Hertei Müller nu i se recunoşteau pledoariile  împotriva sistemului de...

Un om deasupra vremurilor

Marius Ghilezan Nu trebuie să aşezi personajul din Viaţa unui om singur pe canapeaua psihanalitică, imaginar vorbind, pentru a descoperi personalitatea duală a autorului. Adrian Marino îşi mărturiseşte, fără intervenţia specialistului, latura sa raţională, deopotrivă cu cea sufletească, pe care şi-a inhibat-o cu mare rafinament, dar evidentă la o simplă lectură.Mizantropia-i afişată nu e decît o profundă, dar graţioasă mişcare, de construcţie a ego-ului. Un răsfăţ ce i se îngăduie doar lui, unul dintre gînditorii marcanţi şi fecunzi ai unei epoci triste şi pline de ero(r)i. Printre rînduri – şi nu numai – se poate citi fuga lui dintr-un lumpen de un tip aparte, pentru a fi prezent imediat la prima confruntare de idei prin instrumente expresive, simple, numite de unii acord în dezacord. Permanenta sa conectare la viaţa culturală, patosul pe care-l ştiam şi efervescenţa trăirilor critice îl recomandau prin prezenţa în absenţă, doar prin torentul turbionar al ideilor, care produceau adversarilor retrageri aprehensive în adăposturile canonului. N-a vrut să fie fizic prezent acolo unde determinările culturale se jucau la ruleta rusească, doar avea grijă ca autoritatea-i să-i fie simţită, fără efecte de public. Acolo unde începe grotescul şi începe teroarea (sau invers), dorea din toată fiinţa să fie vînatul vînător. A fost un om de idei, o personalitate complexă, care nu se putea remarca în afara comunităţii din care aparţinea. Chiar dacă nu s-a tras de şireturi cu vulgata culturală de la noi, a existat în conştiinţa vremii şi i-a păsat de tot ce se vorbeşte despre opera sa. Nici un rînd în carte despre acest sentiment. Înroşea maşinile de multiplicat, lua poşta cu asalt, purta corespondenţe critice, scria la orice revistă, fiind nu numai un consumator al slovelor de alţii tipărite, dar şi un denunţător al expresionismului retard, prin metodele elevate ale intelectualului de condiţie. Vedea limpede cînd alţii bîjbîiau, cerea liberalizarea culturii cînd toţi voiau privatizare...