De profundis: Disidenţi, abdicări, înfrângeri

Vladimir Tismăneanu În 1980, poetul Viorel Padina a scris un text incendiar, de o mare intensitate etică şi analitică. Este vorba de Apelul către Europa, confiscat de Securitate în urma unor delaţiuni comise de persoane apropiate de scriitor, inspăimântate de riscul culpabilităţii prin „omisiune de denunţ”.  Este un text exemplar al disidenţei româneşti, atâta şi aşa cum a fost aceasta.  Un document ţâşnit du fond du gouffre obscur, spre a relua versul lui Baudelaire, în care coborâse România, înrobită, înjosită, parcă împietrită de le soleil de glace al socialismului dinastic, sinteza balcanică dintre Ramses şi Caligula.   Chiar daca nu a circulat masiv şi a fost înmormântat în arhivele poliţiei secrete, Apelul a pus degetetul pe rana regimului, fundamentul axiofob al unei construcţii faraonic-utopice menite să distrugă demnitatea umană. Pentru Viorel Padina, regimurile totalitare sunt de fapt expresii arhetipale ale resentimentului : “Dacă se poate totuşi vorbi de o ‚cauză’ a regimului comunist, prin care el subzistă, aceasta e resentimentul popular contra elitei. Lipsit de aportul înaltei intelectualităţi – pe care de altfel o abhora – şi deci aflat în imposibilitate de a-şi transfera vitalitatea în sens constructiv, poporul ejaculează într-un jet de aversiune contra elitei şi împrumută această aversiune grupului popular aflat la putere, care o transformă în represiune. Departe de a folosi poporului, istoricităţii sale, acest resentiment, eliberat şi permis de către regimul comunist, nu serveşte aşadar decât funcţionării grupului barbar aflat la putere. Dacă acest grup ar fi o elită, ar folosi puterea în sens constructiv ; dar fiind ceea ce este, dictatura proletară nu are decât sensul clasicei barbarii. Prin aceasta, ea resuscită forţe străvechi, anacronice, şi creează grave pericole de deviere a motricităţii specific umane şi de deturnare a istoriei.” Cred ca publicarea “Apelului” este indispensabilă unei asumări/cunoaşteri autentice a trecutului totalitar. Fiecare caz de disidenţă, fiecare acţiune de opoziţie îşi are propria istorie, cu...

Împotmoliţi

Doru Braia Nu numai în cărţi se spune că obişnuinţa ar fi a doua natură. A omului. La celelalte vieţuitoare s-ar numi dresaj şi le-ar induce acestora „schemele” de comportament pe placul stăpânilor sau le-ar determina dependenţa deplină de cel sau aceia care le vântură pe la nas (pardon, bot) „zăhărelul” ce devine din zi în zi tot mai puţin, până când „fac frumos” doar în virtutea speranţei. Diferenţa dintre om şi dobitoace este, astfel, aproape insesizabilă şi doar posibilitatea de a se articula sau nu verbal trasează definitoriu poziţia fiecăruia în acelaşi regn. La noi, la români, obişnuinţele sunt destul de lipsite de diversitate şi nu este deloc dificil a identifica − diagnostica − reacţiile plenare la oricare dintre comenzile sau tentaţiile transmise „de sus” (de la… Stăpânire), întru realizarea a ceea ce, semidoct (dar şi pervers!), s-a denumit pace socială. Efervescenţa evolutivă lipseşte cu desăvârşire şi orice mică învolburare se tranformă rapid într-o stare lâncedă, precum apa din sticla uitată undeva, după frigider. Cea mai gravă dintre cauze este, evident, obişnuinţa cu răul. Indiferent de poziţia pe scala socială, oamenii nici nu mai bagă de seamă ce îi trage permanent înapoi şi cui i-ar reveni răspunderea pentru aberaţiile botezate pompos „decizii politice”, „hotărâri guvernamentale”, „viziuni doctrinare” sau „acorduri şi tratate”, cam prea obscur formulate. Cei avuţi (mă rog, există deja şi nu-i mai întreabă nimeni cum s-au înavuţit!) acceptă indolent până şi defectuoasa execuţie a construcţiilor pe care şi le-au dorit cât mai somptuoase (kitsch-ul y compris); parcurg, încântaţi de-a dreptul, şoselele şi bulevardele ce le transformă limuzinele luxoase în nişte hârburi agasant scârţâitoare, după doar câteva mii de kilometri şi zeci de mii de gropi; acceptă impasibili păgubosul hăţiş legislativ (Doamne, câţi tâmpiţi îşi dau aere de legislatori!), cu gândul doar la „tunul” ce-l vor da la prima cotitură; inerţia instituţiilor şi lenea obraznică a funcţionarilor...

Batista Herthei Müller

Bedros Horasangian Hertha Müller  este o scriitoare germană care a luat Premiul Nobel. Întâmplarea vieţii ei – nu a fost o opţiune anume, precum limba în care scriem sau pe cine iubim – a fost faptul că s-a născut în România. Acest detaliu i-a călăuzit destinul. Apoi totul a venit de la sine. Şi deportarea celor apropiaţi şi a conaţionalilor ei ( subiect practic necunoscut marelui public român, care ştie doar ce au făcut fasciştii nemţi, nu şi suferinţele îndurate după război de sute de mii de civili etnici germani nevinovaţi) copilăria ei din Banat (n.1952, Nichiţdorf) în anii dogmatismului stalinist, şcoala, anii plini de privaţiuni într-un univers familial minoritar, într-o Românie în plin proces de instaurarea a puterii populare. Acei ani ai lui G.G.Dej ( Ana, Luca şI cu Dej/bagă spaima în burghezi), în care o copilă se formează şi vede lumea cu proprii ei ochi. Deportările din Bărăgan, viaţa de zi cu zi, lipsuri, teroare, frică, foame, suspiciuni, apoi sudiile unversitare, copilul devine adolescent, vin alte gînduri, lecturi, emoţii şi sentimente. Eşti şi nu eşti singur. Tu şi ceilalţi. Cine e bun şi cine e cel rău? Descoperi asta pe propria piele. A fi exclus şi aruncat, centrifugat pe orbite marginale, asumarea ratării, dar şi revolta internă. Hertha Müller  declară în dialogul cu scriitorul – etichetarea, pe zi ce trece mai apăsată şi asumată, îi aparţine – Gabriel Liiceanu de la Ateneul Român că ea nu a vrut să devină scriitoare! A vrut să ducă o viaţă normală, într-o lume anormală. S-a simţit injosită şi umilită de tot ce i s-a întâmplat. De la şicanările securităţii – în anii în care nu era de joacă cu organele şi orice anchetă se lăsa, dacă nu cu cafteală sau arestări, măcar cu ceva ameninţări…- pînă la aroganţa funcţionarului public. Că era vânzător de Alimentară sau funcţionar cinovnic de Primărie...

Ura d-ului Dan Ungureanu

Liviu G. Stan Pentru unii oameni, ura e un nutriment vital. Respiră, mănâncă şi defechează ură. Fiind un sentiment extrem de dinamic, deci funcţionând pe bază de negaţii, interpretări turate la grad de psihoză şi “descinderi” epistemologice cu piciorul în uşă, ura îi lasă celui care urăşte impresia că orice “subiect” pasibil de verticalitate în gândire şi simţire este, fără dubii, un impostor. Mai mult, că simţirea şi gândirea sunt doar nişte “chestii” gonflate, nişte manierisme duminicale bune doar de “vomat” pe masă în timpul unei conversaţii cu pretenţii elitiste. Dacă mai adăugăm urii şi o plăcuţă de înregistrare ideologică, de exemplu una stângistă, atunci amestecul care va rezulta va fi unul de-a dreptul letal: un cocktail de idiosincrazii psihologizante, de adolescentisme sorbonarde şi frustări păgâne ce întunecă raţiunea şi schilodesc sufletul. Un exponent fertil şi consecvent al acestui cocktail pare a fi d-ul Dan Ungureanu. Cu Lenin cântându-i din bandură pe un umăr şi cu Stalin jucându-i biliard pe celălalt umăr (cunoaşte exact d-ul Ungureanu în ce context se manifesta patima pentru biliard a lui mister Visarionovici), d-ul Dan Ungureanu, cocoţat pe puntea unei combine lingvistice marca KrAZ, falnic precum o rafinărie sub soarele moscovit şi revoltat ca un cireşar păcălit la barbut, treieră de zor ura de pe ogorul revistei Cultura (fostă publicaţie culturală de prestigiu, actuală gradiniţă de stânga). Ca stângist, d-ul Dan Ungureanu, respectând o tradiţie atent supravegheată, ştie una şi bună, şi o exemplifică cu nobila spumă a turbării: unica raţiune pentru care Dumnezeu trebuie să existe este aceea de-a fi doar un birou de plasare a forţei de muncă. Ca intelectual, d-ul Dan Ungureanu, minuţios în instincte şi minimalist în preferinţe, nu face rabat de la nici o formă de linşaj dialectic ce ar trebui să ni-l prezinte în lumina unui atlet al urii. Evident, unul pictat în culorile de peruş bălţat ale...

Securitatea loveşte şi fuge

Securitatea cea nouă şi cea veche l-a stigmatizat pe Oskar Pastior, punându-i pe frunte eticheta de informator. Un alchimist al cuvintelor, cum demult nu am mai citit (recomand Jaluzele deschise, jaluzele închise, apărută recent la editura ART), este pus la zid pentru un şantaj ordinar din vremuri apuse. Dosarul săunu ar fi apărut, dacă viaţa lui de gulag nu ar fi fost urcată pe postament literar de Herta Muller.  În Leagănul respiraţiei, poetul sibian este întruchipat în personajul Leo Auberg, un tânăr de 17 ani deportat într-un lagăr de muncă forţată. Dacă nu ar fi scris  laureata Premiului Nobel despre suferinţa acestui remarcabil prestidigitator al vorbelor, tovarăşii nu ar fi săpat în tenebre. Şi cât de mişeleşte au lovit, direct în presa germană, ştiind că autoare vine la Bucureşti. Nu întâmplător am lăudat editorialul lui Mihail Gălăţeanu care spune că Securitatea i-a dat Nobelul Hertei Müller Dacă nu ar fi ostracizat-o, poate autoarea nu ar fi dezvoltat aşa un complex al revoltei, în aproape 20 de cărţi. Aici a biruit şi hulita instituţie. În rest, apar doar anumite dosare, cele care convin serviciilor secretete. Ofiţerilor activi, foşti delatori ordinari, care colcăie prin administraţie, presă şi lumii afacerilor nu li se găsesc nici măcar o filă. Asta nu-i absolvă, pentru că vorba mea, timpul îi biruie pe toţi. HRISTOŞI SĂ FIŢI, NU VEŢI SCĂPA NICI ÎN...

Despre cum, priviţi dinspre Vest, românii n-au parte de carte

Intoleranţi cu minorităţile sexuale, dar primitori cu imigranţii, amatori de concerte, dar neduşi pe la balet şi operă, neîncrezători în oameni, dar iubitori de politică, românii se dovedesc poporul cu cel mai scăzut interes în „a învăţa pe tot parcursul vieţii“, dintre cele 27 de naţiuni din UE, scrie Laura Laurenţiu în revista de cultură urbană Corso. Premianţii clasei sunt danezii şi suedezii, perfect adaptaţi viziunii occidentale despre lume şi viaţă. „La noi se face şcoală, nu ca dincolo“ – este una dintre credinţele care, alături de ideea că suntem ospitalieri şi harnici, ne-a făcut, ani de-a rândul, să ne simţim bine în pielea noastră de români. În timp ce ne mândream cu olimpicii la matematică sau râdeam sănătos la videoclipurile în care americanii răspundeau greşit întrebărilor banale de geografie, aveam în noi certitudinea că naţia română are carte mai multă decât altele. Doar că, luate la puricat, lucrurile nu stau deloc aşa. În fapt, s-a stabilit că noi, românii, suntem cei mai slabi la învăţătură din Europa. Aceasta este concluzia indicelui ELLI (European Lifelong Learning Indicators), dat recent publicităţii de fundaţia germană non-profit Bertelsmann. Ce este acest Indice European al Învăţării pe tot Parcursul Vieţii? Nimic altceva decât un instrument sociologic, care măsoară educaţia pe care o acumulează europenii de când se nasc şi până mor, în şcoli, la locul de muncă, în comunitate şi în viaţa personală. Realizat pe durata a doi ani, prin contribuţia a 191 de experţi europeni din domeniul social, academic, politic şi având la bază peste 500 de surse informaţionale, indicele ELLI a măsurat performanţa de învăţare pe patru paliere diferite: învăţarea pentru a şti (educaţia formală), pentru a face (educaţia vocaţională), pentru a fi (dezvoltarea personală) şi pentru a trăi împreună (educaţia pentru societate). Aceste patru domenii au fost definite în 1996, de către Comisia Internaţională pentru Educaţie din cadrul UNESCO, sub...