Circul ideilor cu Gabriel Liiceanu

Costi Rogozanu Un comentariu precum cel făcut pentru televiziunea Mix2TV din Braşov arată o credinţă nestrămutată în circ a domnului Liiceanu. “Eu am fost de acord cu Băsescu  când a condamnat în 2006 comunismul. M-am recunoscut în gestul lui. Atunci Băsescu a devenit preşedintele meu, nu eu am devenit intelectualul lui. Însă când acelaşi om care condamnă comunismul vine şi spune la o emisiune că dacă Ceauşescu ar fi condus România doar 10 ani ar fi fost un preşedinte mare, atunci  mă îndepărtez de el, pentru că asta înseamnă că nu ştie ce a condamnat” Pe de o parte, este o dovadă de infinit dispreţ pentru intelligenţa noastră să spui că ţi s-a părut o condamnare a comunismului ce au făcut Băsescu and Tismăneanu. Nu, a fost o reconfirmare a unor teme electorale. A fost găsirea motivului perfect pentru dedicare totală puterii. De cealaltă parte, mi se pare un act de dogmatism să nu acceapţi un paradox banal, formulat de Băsescu după mulţi istorici şi comentatori, acela că  prima parte a domniei lui Ceauşescu concurează serios cu alte momente, puţine, de bunăstare simţite de popor în ultimul veac. Dar aşa se fabrică un circ al ideilor. Cînd e să-ţi explici o atitudine din trecut, exagerezi un motiv: “a condamnat comunismul, deci era de-al nostru”. Cînd e să explici de ce te dezici de preşedintele tău: “n-a condamnat pe bune comunismul. ne trebuie unul să-l condamne şi mai abititr”. Dacă nu e circ, e pur şi simplu fanatism. Nu prea cred însă că avem de-a face cu o dezicere fermă de Băsescu. Încă. Liiceanu nu e la primul pas de acest gen în care îi lasă în offside pe prietenii de la GDS, aproape toţi înfipţi deja în grila de răsplată din parrtea puterii: funcţii în partid, în aparat, în administraţie etc. Liiceanu rămîne “independentul”. Iar ceilalţi îl urăsc în...

De la un cardiac, cordial

Adrian Păunescu „De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă, Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă. Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă, În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă. Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea, Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea. Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul, De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l. Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie, Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie. Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate, Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!”. (31 octombrie 2010, pe patul de spital de la...

Sătul de aspiratoarele de scame

Alexandru Petria Talentul nu se confundă cu caracterul, ca şi inteligenţa cu perversitatea. M-am săturat ca, în numele recunoaşterii talentului, să înghit pe nemestecate peroraţiile unor oameni care au ajuns să concureze în aptitudini cocotele sau să tac din respect pentru realizările lor profesionale. Inteligenţa lor dublată de talent şi înmiită de perversitate a ajuns să învenineze atmosfera intelectuală, aproape ca în anii ’90. M-am săturat să-i văd pe cei care scriau despre „încremenirea în proiect”, şi aprobau formularea, încremeniţi chiar ei, şi să tac. M-am săturat de fiţele lor, de autosuficienţa cu care îi scuipă doctoral în cap pe cei care nu le cântă în strună. M-am săturat de intelectualii care n-au potenţa să-şi recunoască greşelile evidente şi care nu conştientizează că aproape au compromis societatea civilă prin slugărnicie. M-am săturat să asist la marginalizarea disidenţilor epocii comuniste, la condamnarea de operetă a comunismului. Câţi dizidenţi se mai află lângă ei, moşitorii memorabilei „încremeniri în proiect”? Nici unul. Pe când aceştia se întrec în conferinţe şi alte manifestări bugetofage, al căror singur rezultat este bătutul apei în piuă, un om care dezgroapă efectiv victimele Securităţii, mă refer la Marius Oprea, este împins pe o linie moartă. M-am săturat de dictatura opiniilor pe care aceste personaje ar vrea-o, de parcă ar fi proprietarii adevărului absolut. M-am săturat de oamenii ale căror principii s-au fixat doar în volanurile Mercedes-urilor şi în sinecuri. Nu m-am săturat de Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu, Vasile Paraschiv şi Dorin Tudoran. De Majestatea Sa, Regele Mihai. Ei au rămas constanţi în verticalitate. Dacă în anii ’90 eram sătul de Vadim Tudor, de Păunescu, de Eugen Barbu, de Popescu- Dumnezeu, lingăii lui Ceauşescu, acum sunt sătul de Gabriel Liiceanu & company, aspiratoarele de scame ale lui Băsescu. Venirea recentă în România a Hertei Müller a pus magistral reflectoarele pe rahatul de pe...

Regele meu

Marius Ghilezan Bunica mea a cerut să fie servită în greaua trecere a vămilor cereşti cu un portret sub rever al unui domn, plin de mister. Prost educat şi lipsit de înţelegere, am crezut, la vârsta minciunilor de alţii mestecate, că domnul nu e decât un amant pe care eu, juvete,  aruncat în joc, n-am voie să-l mărturisesc. Urcat în pod, după comuniunea sa din groapă -dragoste, pe veci aşezată- am descoperit figura celui ales în pagini de sepia era Regele...

Frumuseţea care nu întristează

Octavian Soviany Volumul antologic “:până mereu” ne permite o privire de ansamblu asupra liricii lui Gabriel Daliş, poet cu o evidentă individualitate artistică, al cărui discurs puternic personalizat reuşeşte să evite locurile comune ale douămiismului. Indiferent la ultimele mode poetice, acest autor de o rară discreţie, care a reuşit multă vreme să treacă aproape neobservat, scrie o poezie mereu egală cu sine (de unde caracterul perfect unitar al recentei sale antologii) din care lipsesc decorurile mizerabiliste şi accentele de reportaj autobiografic (atât de frecvente la colegii săi de promoţie), substituite prin aglutinări imagistice neobişnuite ce se constituie în viziuni pline de stranietate, care amintesc uneori (în spiritul, dar nu şi în litera lor) de procedeele configurative ale oniricilor. Căci, pe urmele lui Baudelaire (evocat de altfel în admirabilul poem brăţări), Gabriel Daliş pare să mai creadă încă în capacităţile imaginaţiei de a face concurenţă realului; el nu transcrie reportericeşte experienţe de viaţă, nici nu apelează la confesiunea impudică şi netransfigurată, ci, cu migala unui meşter de mozaicuri, încearcă să descopere echivalentul imagistic al stărilor sale lirice, uneori cu rafinamente de vechi şi încercat caligraf, pornit (aşa cum singur o spune într-un poem) pe urmele “frumuseţii care nu întristează”. În felul acesta, trăirea se sublimează, îşi pierde o parte din încărtura de tenebros, iar ontologicul devine în felul acesta estetic. Deoarece fondul sufletesc din care se nasc viziunile lui Gabriel Daliş e unul anxios, traversat de spaime şi frisonări dureroase: chiar şi peisajele paradisiace pe care le configurează poetul sunt întunecate brusc (ca la Trakl) de apariţia unor prezenţe neliniştitoare: “:după dragoste a plouat o noapte/ animale se adăposteau sub cele mai mari frunze/ de pe pământ/ verzi râurile printre arbori – / va trece norul, iar roua o vom culege argintie încă/ pentru pui// sare iepurele în lăstăriş/ întunecată e blana lui de melancolie// însă nori grei nu încetau...

Licuriciul

Pentru ca despotului să nu i se pronunţe numele i se spunea simplu Licuriciul avea palat păzit de grauri ciorile-i duceau trena de la genunchiul broaştei în paturi din harem corbii nu-i ciuguleau ochii pupau doar pulpana şi lăudau Mărita administraţie pădureaţă. La drumul mare, lotrii zeciuiau ca trântorii stupii în staul, guzganii dictau dreptul de a fi vită din foişor, unde nu mirosea balega apărători vegheau tecile de brusturi ca nu care cumva din ostilitate – şi prea multă libertate- să rânjească la parada lohiilor de pradă. De foame şi de viaţă grea viermuiau dobitoace printre grăunţe şi blana şi-o dădeau pe biruri şacalii – în pături conducătoare – organizau zapcimea întâiului sus pus. Muştele aveau imperiul lor şi fustele muşcau pământul sub apăsătoarea Sa luminăţie. O seamă de condori vegheau ca strălucirea să nu clipească roiuri de miere să curgă-n veselie cămărilor să nu le scadă gravitaţia prea binelui să-i crească imponderabilitatea nu cumva  felinele de companie să-şi piardă puterea de seducţie şi pofta de...