Socializare, dar cu ce preţ?

Românii, se ştie din sondaje, sunt mari consumatori de televiziune. Mai ales de divertisment. Mai nou, peste două milioane sunt conectaţi pe reţeaua de socializare Facebook. “Nu eşti pe fb nu existi ”, îmi zicea  mai demult , Sorin Bogdan, un alt timişorean aciuiat la Bucureşti, asemenea mie. Nu voi discuta motivul pentru care concetăţenii noştri pierd aproape două ore pe zi uitându-se la tembeliziune, unde se provoacă cele mai gregare simţăminte umane. Nici de ce m-am prins greu cine e Guţă. ( Dan Negru, un alt timişorean devenit mare vedetă tv, îmi spunea că dacă ar accepta Guţă să vină la el în emisiune ar face rating de 6-7 puncte. În zadar vă mărturisesc că nu ştiam cine era acel personaj de mare audienţă) Într-un dialog recent cu Andrei Codrescu, intelectualul sibian, profesor în SUA, fiind supărat nevoie mare pe instrumentul de socializare al lui Mark Zuckerberg, facebook,  a comparat această reţea cu o prăvălie Madame Bovary: “te reflectează prin alţii cum vrei să fii, nu cum eşti. Fiindcă această fisură dintre ideal şi real e condiţia burgheză par excellence, situl e o prăvălie unde ţi se fură timpul real şi ţi se dă în schimb o iluzie. E kitsch toată chestia”. Din psihologie se ştie de nevoia confirmării. Orice fiinţă nesigură se simte mai puternică dacă ceea ce crede, simte şi vede este în acord cu dispoziţia nu numai de acceptare a celorlalţi, ci şi de susţinere a argumentelor, fiinţa devenind socială (Chiar dacă relaţia este virtuală.) Prin recunoaşterea personalităţii, satisfacţia impinge la acţiune în sensul eliminării disonanţei. Adică, pentru moment sugestia inhibă receptorii fricii şi dă avânt expresiilor libere, fără ca şi cugetul să aibă vreo influenţă. Socializarea de net e ca o beţie cu prietenii unde te simţi în formă doar dacă ceilalţi îţi susţin opiniile. După trecerea stării de beatitudine, realitatea pare şi mai...

Despre sciziunea vieţii publice româneşti. Cine este autorul?

„Dacã privim fierberea vieţii noastre publice, putem vedea lesne cã liniştea perpetuã din generaţia ce este azi la ordinea zilei, dar şi problemele ei, atât din viaţa politicã, cât şi din cea spiritualã, nu-şi au cauza în interese personale (precum o susţin unii), ci mai mult, în profunda sciziune dintre direcţiile pe care au apucat unii pe de o parte, alţii pe de alta. Adãugând pe lângã acestea un caracter cam vehement, precum e acel al rasei noastre, ne putem lesne explica de ce simple divergenţe în pãreri se schimbã în neîncredere şi în acuzãri de intenţii subversive. Rãul cel mare nu e cã o asemenea stare de lucruri existã, ci cã se perpetueazã şi se moşteneşte, şi dacã generaţia ce creşte azi ar aduce cu sine o moştenire atât de tristã, nu ne îndoim cã printr-o consecinţã neapãratã şi mereu în creştere, antitezele ar deveni mai mari şi mai neîmpãcate. Însã generaţia ce creşte are şi ea datorii de împlinit, precum le are fiecare generaţie ce se înţelege pe sine însãşi, şi e lesne de presupus cã membrii ei, îndatã ce au cunoscut rãul, au cugetat şi la remedii contra lui.” (fragment de...

Odă la Vodă

Şerban Foarţă „Mândră corabia, meşter cârmaciul!” (Zaharia Stancu, citat din memorie) Când mătură gabia vreun val mai dibaciu, el scoate prompt sabia sau pune gârbaciul pe valul ce,-n rabia lui, cere haraciu în vieţi şi, ca scabia, se ţine de vraciul destoinic ce, àbia,-i stopase ravagiul… Mândră… ş. cl. Eu nu pronunţ àbia, ci-abià, – dar gârbaciul rimării în -àbia mă schimbă-n cârpaciu nedemn de corabia pe care cârmaciul o ia din Corabia şi-o duce, robaciu, până hăt în Arabia, – ca turma lui, baciul… Mândră… ş. cl. Thàlatta,-n rabia ei, a naufragiu îşi cască larg labia zimţată,-n oragiul în care, ca vrabia cea fără coragiu, zăcem pe corabia pe care cârmaciul o mână cu sabia în mână, dibaciu… Mândră… ş. cl. (După Dilema veche, 28 oct.–3 nov. 2005, p. 6) Şi un răspuns al lui Dorin Tudoran: ION BARBU: Odă la...

Pământuri însângerate: Stalin, Hitler şi problema genocidului

Vladimir Tismăneanu Nu vom obosi să reflectăm asupra secolului lagărelor de concentrare şi al crimelor genocidare născute din proiecte ideologice radicale.  A fost secolul a ceea ce gânditorul politic german Sigmund Neumann, forţat să emigreze după venirea lui Hitler la putere, definea, într-o carte apărută în 1942, drept “era războiului civil internaţional”.  Hannah Arendt a numit lagărele de concentrare întruchipări ale infernului, iar istoricul Istvan Deak le-a descris drept ruşinea absolută a unui veac al delirului.  Un veac în care omenirea s-a confruntat cu încarnările extreme ale Răului.  Doi dictatori şi-au urmărit cu maniacală fervoare proiectele de pseudo-purificare a umanităţii prin crime fără precedent. Originală ca perspectivă şi proaspătă ca analiză, cartea lui Timothy Snyder, „Bloodlands: Europe Between Hitler and Stalin”, apărută la Basic Books, va provoca multe discuţii. În recenzia sa din „New York Review of Books” (11 noiembrie 2010), Anne Applebaum, editorialistă la „Washington Post” şi autoarea unei magistrale istorii a Gulagului urmând  să apară în traducere românească la Humanitas, are dreptate să numeasca volumul lui Snyder “a brave and original history of mass killing in the twentieth century”. Profesorul de istorie de la Universitatea Yale propune, cum nota recenzia din „The Economist”, o regândire (chiar o revizuire) a cadrelor interpretative a marilor crime în masă comise în zona pe care el o numeşte a pamânturilor însângerate, teritoriile situate între Poznan la vest şi Smolensk la est, acel imens teritoriu multietnic în care cele două imperii totalitare, un timp aliate (august 1939-iunie 1941) au ajuns să se ciocnească pe viaţă şi pe moarte.  Neconvenţional şi deschizător de drumuri, demersul din Bloodlands este opusul revizionismului minimalizator ori negaţionist.  Timothy Snyder demolează sistematic tezele bagatelizante.  Oroarea a fost absolută, răul a fost radical.  Viziunile paranoic-conspiratoriale, obsesia inamicului infiltrat, a “perfidului cosmopolit”, s-a aflat în inima celor două totalitarisme. Amândoi dictatorii au execrat tot ce ţine de diversitate, de alteritate, de demnitatea fiinţei umane.  Ambele sisteme au urmărit, cum scria Hannah Arendt, distrugerea fiinţei morale şi anihilarea persoanei juridice.  Ambii dictatori au fost maniaci antisemiţi....

De ce nu fac românii cărţi cadouri de sărbători?

Din două una. Ori copiii nu cer Moşului cărţi să pună în gheată, ori Moşul nu e bine orientat. Recentul sondaj GFK arată că 2/3 dintre români preferă să cumpere haine, mâncare şi băutură ca şi cadouri de Sărbători, în timp ce 1/3 nu oferă nimic, nimănui fie din lipsă de bani, fie din obişnuinţă. Mirărilor noastre subiective legate de falşii eroi din societate, li se opun de data asta rezultate obiective. O instituţie de talia GFK nu se înşală.  Românii nu iubesc cărţile, decât într-o proporţie redusă. Altfel, ar face cadouri persoanelor dragi şi astfel de produse care nu se învechesc şi nu ies din garanţie. Ca unul care s-a săturat de zecile de sticle de whisky primite cadou de ziua mea, niciodată golite, pot spune că de multe ori o carte m-ar fi bucurat mai mult. Dar cum să le spui celor apropiaţi că nu ai bani să dai pe Operele complete ale lui Dalli, că nu-ţi permiţi să-ţi cumperi tot ce ai dori, că multă publicistică de calitate are preţuri prohibitive? Adevărul Holding se laudă cu peste 30 de milioane de volume vândute în trei ani. Asta înseamnă că românii au prins drag de carte? Nu. E cel mai ieftin bibelou. Orice coafeză din ciubucul ei îşi permite să ia cărţi din colecţia vândută cu ziarul. E trandy să ai sub LCD şiruri de titluri bine rânduite. În multe case, au chiar ţipla pe ele. Să fie acolo, pentru copii, când vor ajunge mari. Dar dacă părinţii nu-i educă în spiritul valorilor promovate din cărţi, degeaba. Veriete-ul va umple viaţa generaţiilor viitoare  cu personaje goale de conţinut. Un librar îmi povestea recent că a vândut unei distinse cucoane din Pipera cărţi în valoare de 60.000 de lei, adică 15.000 de euro. Întâmplarea a făcut ca peste un an să ajungă în aceiaşi casă cu alte produse...

„Emulaţiune” de Sărbătoarea naţională

În piesa lui I.L. Caragiale intitulată „Emulaţiune„, „Pedagogul absolut”, Marius Chicoş Rostogan, este cuprins în ziua Sărbătorii naţionale a patriei de o seamă de „emoţiuni adânci şi gânduri înalte” şi, la vederea măreţului „defilir de la paradie”, simte răscolitor în suflet „acel simţământ carele se numeşte penetraţiune”. Cu acest prilej, „onoratele matroane române ale soţietăţii” aruncă bogate cununi de flori asupra elevilor aflaţi „în defilir” (unde altundeva dacă nu „la bulivar”, acolo unde este dus şi domnul Goe?). Sigur, I.L. Caragiale se amuză pe seama unei sărbători care trebuie să fi fost, totuşi, solemnă şi la care regele Carol şi, din când în când, regina Elisabeta participau, de obicei, în mare ţinută. S-a păstrat un film din 1897 (poate fi văzut  pe YouTube), în care parada e deschisa de rege, călare în fruntea unui escadron de cavaleri ţepeni, împopoţonaţi, dar fercheşi. Astăzi nici haz, doar necaz de ziua naţională. Rege n-avem să deschidă parada, doar un cârd de matracuci călări pe tocuri venite ca la o şuetă de Dorobanţi. Nimic solemn, totul de paradă. Nici Conu’ Iancu n-ar avea ce scrie şi ce...