Alt „escu”, doar un singur Rege

„Hai cu suspendarea!„, „Hai la referendum!” vor fi îndemnurile politice ale lunii lui Cuptor. Dacă Traian Băsescu are un sfârşit previzibil, imprevizibil va fi viitorul. Paginile cărţii de istorie recentă oricum se scriu. Importanţi nu sunt cititorii, doar cei care fac scenariul şi regia, chiar dacă o dată la patru ani, sau mai repede, mulţimea cade în extaz. Şi se consideră importantă.  Dar nu e aşa. I se creează senzaţia că e importantă. După alţi patru ani va vota din nou contra. Lista preşedinţilor cu „escu” la sfârşit pare fără sfârşit. Toţi au pornit euforic şi au clacat tragic. Doar regii noştri apărători de ţară au tone de cărţi în biblioteci şi sanctuare, preşedinţii, doar roluri de personaje horror. În memoria colectivă. Nicio bibliotecă din lume nu are ISBN pentru cititori, dar fără ei, instituţiile ar fi pustii. De ce credeţi că o dată la câteva sute de ani se dă foc unei biblioteci? De ce Vaticanul scoate cu ţârâita fragmente din marile ei secrete? Puterea are nevoie de taine, pentru a putea stăpânii o lume fără memorie, uşor de cantonat în diviziile de luptă. Eroi şi morminte. Istoria se scrie sub ochii noştri. Canalele tv au ajuns jurnale de memorialistică. Toate sunt subiective. Pasiune şi energie. Spectacol şi muzică. Dar ce rămâne? Prezentul oricum va fi reinterpretat de istorie, în funcţie de cine va avea interesul să o facă, la un moment dat. Alt preşedinte şi un rege tot mai singur. Păcat că ROMÂNII nu vor să întoarcă marea  pagină a cărţii RESTAURAŢIEI. Mi-ar place să fiu cronicarul unei astfel de volum: MONARHIA SALVEAZĂ ROMÂNIA! Un alt „escu” mă lasă rece, Cutărescu. Oricum, eu mi-am vindecart demult iluziile că există preşedinţi care să respecte Suveranul şi să-i redea TRONUL. Regele Mihai e viu în memorie. Ieri, acum şi pe viitor. Antonescu sună cald, în dogoarea vremii, dar cu...

Cine poate judeca tinereţea legionară a părintelui Justin Pârvu?

Aud că în viesparul cotidian, Hotnews, Adevărul şi o necunoscută asociaţie de combatere a antisemitismului  au sărit ca picurate cu ceară în urma postării pe youtube a corului măicuţelor de la Mănăstirea Petru Vodă, care şi-a permis, fără ucaz de la „preacuvioasele” instituţii, să-i cânte neobositului părinte Justin Pârvu: „Sfântă tinereţe legionară”, la împlinirea venerabilei vârste de 92 de ani. Ceea ce nu e interzis e permis, nu? Ştiţi vreo lege care să aresteze internetul, în vreo ţară democratică? Părintele Justin Pârvu a ispăşit o pedeapsă de 17 ani în puşcăriile comuniste pentru crezul său în Mişcarea legionară. Comuniştii i-au dictat tăcerea. A scăpat din cele mai grele torturi, din cele mai abjecte calomnii, s-a ţinut drept în viaţă şi a ajuns la 92 de ani. Măicuţele de la mănăstirea pe care o păstoreşte cu atâta har i-au cântat cântecul tinereţii sale. Cine sunt procurorii care îl vor arestat a câta oară pe Radu Gyr? Suntem datori să ne apărăm jertfa de sânge şi putem singuri să ne recunoaştem greşelile trecutului. Nu trebuie să vină nişte spadasini ai lui Politically correct să ne spună ce să ascultăm. S-au făcut erori. Recunoaştem. Dar nimeni nu a fost judecat, condamnat şi trimis la închisoare pentru uciderea a aproape jumătate de milion de români în temniţele bolşevismului criminal. Noi nu avem dreptul să ne ţipăm disperarea? „Ridică–te, Gheorghe, ridică–te, Ioane! Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru patule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul tău liber de mâine Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane…” Periprava, Sighet, Râmnicu Sărat, Gherla, Piteşti sunt locurile de martiriu ale neamului românesc. Ecoul din ziduri nu poate fi stins, oricâte fandacsii ar face urmaşii torţionarilor sau gulerele apretate prin saloane străine. Durerea e sădită adânc în spiritualitatea care nu poate fi smulsă ca o măsea stricată. La mulţi ani, Părinte Justin şi dă Doamne românilor consecvenţa ta! Mişcarea...

Pedelistul slugarnic și ficțiunea cărților

Cred că Băsescu nu a terminat de citit Levantul, l-a abandonat. Cartea lui Mircea Cărtărescu îi amintește, probabil, de un moment la Tv, nu de un univers poetic care produce seisme. O păstrează ca pe un magnet lipit de frigider, adus dintr-o călătorie îndepărtată – alegerile prezidențiale în care a promis tot. „Am premierul independent, dar nu vi-l spun”, a declarat  Traian Băsescu, pus din nou pe divertisment cu teme politice: surprize belicoase, tensiuni josnice și îngrijorat-jucate grimase. Boc a început să se simtă deja mic intim. Totuși, de la frecat podele politice, ți se tocesc falangele, la un moment dat tot îți dai seama că ești mai sclav decât sluga care te știai structural. Sluga în postura de demnitate se consideră umilită. Boc readuce ideea de sclavie și de acceptare a unui comportament apropiat fetișului, orgolios, mereu impus, dar hedonist și bovaric. Relația politică dintre Boc (împreună cu un Funeriu, un Oprea, calificata Anastase) și Băsescu pare că imită comportamentul „vestalelor” lui Bivolaru față de gurul lor. Nu sexual, ci de subordonare absolută. Pupincurismul la pedeliști este ca minunea în cazul sfinților: elementar și definitoriu. Slujnica Agar i-a dăruit lui Abraham primul fiu, Ismael, sădind astfel o religie universală, islamul. În România nu se slujește, se slugărnicește. Refuzăm inovația, asumarea, riscul și slugărnicim toate felurile de mizerii posibile cu adorația care ne induce coma profundă. Traian Băsescu caută însă premier independent ca într-o rubrică de matrimoniale, după ani în care a uitat să citească de la stânga la dreapta, sorbindu-l din ochi pe Boc. BNR este gazeta lui preferată. Fata de la pagina PDL s-a întins în tot ziarul, și-a schimbat și sexul de câteva ori, însă nu are număr de telefon sub fotografie. Independența ei putea fi perfectă. În Levantul nu a găsit niciun independent adevărat – slugoiul carierist, cu bube-n cap și cu cel puțin o vulnerabilitate probată cu un...

Note zen pe marginea unei întâlniri Michnik – Pleşu

Costi Rogozanu Ateneul Român, biletele de 5 lei epuizate încă de săptămâna trecută. Mă salvează domnul Oişteanu cu o invitaţie. Aşa că intru la întâlnirea Andrei Pleşu – Adam Michnick. Ascult, înregistrez şi vă spun cîteva dintre notele mele zen. “Zen” pentru că am scris deja cam toate reproşurile pe care le aduc falangei elitiste din România. Nu reiau. Azi mi s-a lămurit un singur lucru: întrebam acum ceva timp cum se face că Michnik este invocat “în apărare” tot timpul de Tismăneanu, Pleşu, Mihăieş şi de alţii deşi e evident împotriva lor fundamental cu tot ce a scris cu toate reacţiile sale publice despre raportarea la comunism, la “vinovaţi”, la păcatele excesului de zel. Michnik este pseudocitarea legitimatoare. De exemplu, Vladimir Tismaneanu îl pomeneşte tot timpul în sprijin deşi Michnik n-ar fi niciodată de acord cu discursul tardiv anticomunist predicat de întreaga grupare de intelectuali care au reînviat tema inclusiv cu beneficiu electoral pentru un anume TB în 2009. Profundă ruptură între două feluri de a vedea regimul comunist. Michnik cu acea relaxare a omului care poate să ierte, să nuanţeze, să apere lideri comunişti, să critice capitalismul etc. Şi o falangă anticomunistă (ne)obosită care predică încă o misterioasă puritate morală mai ales prin Gabriel Liiceanu şi Vladimir Tismăneanu. Cu nemisterioase beneficii publice care vin la schimb. Andrei Pleşu a dus de la început discuţia către un episod care a făcut vîlvă în lumea culturală de la noi, întâlnirea Liiceanu – Herta Muller (o descriere bună a întâlnirii aici). Prezentarea reproşurilor scriitoarei a fost cu accent greşit, ca să fiu politicos de-a dreptul, nu doar zen: uite ce ne-a zis Herta, că eram vinovaţi deşi noi aveam grijă să nu ne prostituăm cuvintele. Nu-i aşa că tu, Adam, ne aperi? – parafrazez, evident. Iar Adam Michnik a răspuns în stilul binecunoscut, sesizând o nuanţă foarte importanţă : din...

Un bufon numit Céline

Matei Vişniec Franţa a declanşat în ultimul timp una dintre acele polemici care poartă prin excelenţă marca ei de fabricaţie. Polemica are toate şansele să devină şi o dezbatere istorică, literară, morală şi filozofică interesantă, întrucît în centrul ei se află patru nuclee explozive: numele unuia dintre cei mai mari romancieri francezi, stilul ezitant al oficialităţilor culturale de la Paris, o gravă acuzaţie de antisemitism şi o insolubilă problemă legată de raportul dintre om şi operă. Marele romancier este Louis-Ferdinand Céline, dispărut acum 50 de ani, autorul mai multor romane care au revoluţionat acest gen literar, printre care “Călătorie la capătul nopţii”. În ce priveşte stilul ezitant al oficialităţilor culturale franceze, el ţine de faptul că Ministerul Culturii a vrut iniţial să celebreze trecerea a 50 de ani de la moartea lui Céline, dar i-a retras numele de pe lista celebrărilor oficiale în urma unei plângeri depusă de o asociaţie evreiască. Ajungem astfel şi la acuzaţia de antisemitism formulată de asociaţia copiilor de deportaţi evrei din Franţa. Cum e posibil, spune avocatul Serge Klarsfeld, preşedintele asociaţiei, ca Republica Franceză să vrea să depună coroane de flori pe mormântul celui care, prin pamfletele sale anti-evreieşti din 1937 şi 1938, a alimentat ura împotriva evreilor şi a pavat de fapt drumul spre Holocaust? Indignarea lui Serge Klarsfeld este una de bun simţ şi justificată, dar nu răspunde la o altă întrebare: cum e posibil ca un scriitor să fie uneori sediul unor contradicţii atît de violente, cum e posibil ca un om să fie total imoral pe plan politic şi genial pe plan artistic, cum e posibil ca josnicia şi talentul să-şi dea mîna în aceeaşi fiinţă? Pentru că Louis-Ferdinand Céline este, într-un fel, o enigmă umană, un om care a concentrat în paginile sale şi în destinul său toate contradicţiile posibile. Chiar şi mulţi intelectuali şi oameni de litere evrei...

Sfântul Ioan Groșan, prozator la Securitate

Paul Celan scria în poemul „Fugă macabră” moartea-i un meșter german, albaștri i-s ochii, făcând referire directă la criminalul regim fascist antisemit din vremea lui Hitler. Oare pentru o anonimă victimă din timpul lui Ceaușescu, dacă ea a existat cu adevărat, ce înseamnă denunțătorul ei, dacă sigur există? Cu riscul de a mă arunca într-un cumplit marasm, absolut gratuit, afirm din capul locului că nu împărtășesc opinia niciunuia dintre aceia care îi iau apărarea prozatorului Ioan Groșan, în adevărate abluțiuni, după cum nici nu beatific informația publicată de ziarul Adevărul, respectiv firavele câteva fișe de dosar de colaborare cu Securitatea a acestui prozator excepțional. Nu spun că Groșan trebuie pus la stâlpul infamiei, dar să fie transformat peste noapte într-un fel de victimă a regimului ceaușist și, transferat, să ajungă într-un plin proces de canonizare acum, mi se pare nepermis. Totuși, semnătura lui Groșan de pe angajamentul cu Securitatea și acceptarea numelui de informator, Radu Greceanu, au fost confirmate de prozator. Cum să fie înțelese acestea doar ca o simplă greșeală a unui tânăr de numai 19 ani, care tocmai izbutise admiterea la Facultate, în 1974, sau că nu se putea altfel? Cred că lucrurile trebuie cântărite fără patimă și, mai ales, fără empatie. Rațiunea trebuie să fie, în astfel de cazuri delicate, excepția și nu regula, dacă e să parafrazez dintr-un prozator poate la fel de bun ca Groșan, Carlos...