Posted by
Sorin Bogdan on mart. 20, 2011 in
Cultura la Zi |
0 comments
În toamna anului 2010, Ion Zubaşcu a prins o formă de zile mari la atelierelationale, o serie de întâlniri interactive cu scriitori, pe care le organiza Răzvan Ţupa la cafeneaua Dalles din Bucureşti. Mi-l amintesc pe Ion Zubaşcu din spectacolele cenaclului “Flacăra“ din adolescenţa mea, când cânta “Te salut, generaţie-n blugi“, “Fost-am omu’ pădurii“, “Când s-o-mpărţit norocu’’” sau magice colinde maramureşene. toată viaţa am crescut în bătaia vântului, în voia lui Dumnezeu fiul unui “duşman al poporului” lichidat de comunişti în Închisoarea de la Sighet, Zubaşcu a debutat în revista “Flacăra“ condusă de Adrian Păunescu. apariţia la televiziune şi în presa de la Bucureşti a unui profesoraş dintr-un sat de pe Valea Izei din Munţii Maramureşului a iritat şefimea comunistă din judeţ. a fost reclamat la Ceauşescu, însa Păunescu l-a salvat. Cei din generaţia google pot mai greu să înţeleagă cum reuşeau scriitorii din epoca comunistă să citească literatură străină contemporană cu ei şi cât de pretioase erau “caietele de americanistică” trimise prin poştă de profesorul Marcel Pop Corniş de la Timişoara. Ion Zubaşcu n-a ştiut niciodată să facă bani decât din scris şi pentru că din poezie nu se poate trăi, s-a făcut jurnalist până când ultimul dintre cei patru copii a terminat facultatea. destinul unui copil este unic, ireversibil si irepetabil, pe când poezia mea, dacă este ceva de capul ei, valoarea ei nu se pierde niciodată. dimpotrivă, sporeşte ca vinul vechi. mi-am amânat cărţile, dând prioritate vieţii. Acum, Ion Zubaşcu trăieşte doar în literatură, toată ziua citeşte şi scrie. E supărat că, odată cu Rimbaud, poezia şi-a pierdut dimensiunea baladescă, epicul şi dramaticul. a debutat târziu, la 32 de ani, cu “gesturi şi personaje” (1982), sub girul lui Şaurentiu Ulici, dar nu s-a regăsit niciodată în generaţia optzecistă. Dintotdeauna a scris o poezie epică şi dramatică, a considerat mijloacele de expresie nişte unelte, spre deosebire de...