O carte captivantă care, descriind revista ARHITECTURA, scrie într-ul alt fel istoria profesiunii de arhitect în România, o istorie a cărei importanţă a fost trecută cu vederea de ceea ce s-a publicat până acum. Pe de altă parte, autoarea ne pune cu generozitate la dispoziţie un instrument de lucru, foarte util istoricilor şi cercetărilor viitoare pe care le speram. Or, tocmai această postură de instrument de lucru, fie spus, unica în literatura de arhitectură de până acum (dar prezentă în alte domenii culturale), plasează cartea Gabrielei Tabacu într-un alt sens al continuităţii: continuitatea dorită a unui viitor al profesiunii ca act de cultură, acel viitor de construit cu migală, de urcat treaptă cu treaptă şi a cărui proiecţie nu o avem încă, dar de care avem nevoie. Chestiunea ar trebui să ne atingă mai mult decât oricând, aşa cum îi atingea şi pe cei care au fondat în România profesiunea modernă de arhitect, o dată cu revista...
