Vine o vreme când deşi nu mai avem suflete pufoase şi naivitãţi prin minte, avem în continuare nevoie de a admira. Pentru cã nici mãcar cãlugãrii nu ajung la perfecţiune spiritualã şi, pânã la moarte, cautã şi ei figuri mai luminoase decât propriile lor figuri, ca sã-i însoţeascã şi sã-i inspire. Pe cine mai vezi, astãzi, demn de a fi admirat? Cine mai are caracter, dovedit, nu mimat? Nu ştiu alţii cum sunt dar eu am pãstrat în ultimii 30 de ani doar douã nume de personalitãţi publice pe care le admir -şi aş putea spune cã mai mult acum decât atunci când am luat cunoştinţã de ele. E vorba despre douã doamne: Doina Cornea şi Ana Blandiana. (Restul s-au pierdut, toţi, un al treilea nume s-a adãugat: Herta Müller). Îmi spune cineva cã anul acesta, pe 25 martie, Ana Blandiana împlineşte 75 de ani. Caut şi gãsesc cã e adevãrat. Nu îmi venise sã cred, am vãzut-o ultima datã acum vreo 2 ani, într-o librãrie, vorbind despre ultima sa carte, cu emoţiile unei scriitoare debutante. Emana bucurie şi vitalitate. Era frumoasã. Exprima bunãtate şi inteligenţã echilibratã . Am luat cuvântul şi, pentru cã în public erau mulţi elevi de liceu, le-am spus ce nu li se spusese pânã atunci: cã avem în faţa noastrã un adevãrat model cultural şi civic. Şi le-am vorbit despre textele ei de dinainte de 89, care circulau pe foi albãstrite de la coala de indigo, pentru cã astfel erau multiplicate, despre poezia “Totul”, despre tabletele din “România literarã”, despre multiplele interziceri de semnãturã, despre balconul de la Universitate, din primãvara lui 1990, despre Alianţa Civicã din anii 90, când şi-a lãsat deoparte masa de scris, ani în şir, pentru a cutreiera ţara ca sã-i înveţe pe cât mai mulţi oameni ce e mai bine pentru ei în politicã, le-am vorbit apoi despre Memorialul...
