Carlos Fuentes – Constancia

“Trăia, se întorcea încet-încet la mine.” Citind Constancia, începând cu primele pagini mi-am dat seama că Fuentes este un scriitor serios (l-am ocolit de prea multe ori până astăzi, din diverse motive preconcepute), creator de adevărate enciclopedii miniaturale ale sinelui. Constancia este o poveste stranie, în care coordonatele logicii realiste ale vieţii şi accentele ei enigmatice se regăsesc într-o naraţiune greu de explicat. Cartea face trimiteri la câteva dintre cele mai importante teme ale literaturii: dragostea, moartea, regăsirea; stranietatea pune în oglindă fiinţa ca pe o regulă a suferinţei obişnuite, în care raţiunea e excepţia, nu regula – cum va spune prozatorul spre sfârşitul cărţii. Constancia nu oferă niciun răspuns. Naraţiunea se rezumă la o serie de adevăruri aşezate pe margine şi începe să se basculeze pe măsură ce se apropie de finalul ambiguu. Istoria zilei de ieri nu înseamnă trecut, ci o sursă de temeri şi un argument în favoarea aflării adevărului care stă îngropat în registre imposibil de găsit. Teroarea pierderii dragostei înseamnă moarte. Un roman care vorbeşte despre nevoia de clarificare şi asumare a unui sine, după ani grei încercaţi de războaie şi Holocaust. Niciun mister nu poate fi cât de cât aflat, “soluţia enigmei este o altă enigmă.” O concluzie posibilă? În spatele oricărei poveşti de dragoste se ascunde un adevăr care cutremură. De acelaşi autor Jilţul vulturului Toate pisicile sunt negre Toate familiile...

Taichi Yamada – Străini

„Când a venit vorba în sfârşit despre părinţii mei, ceştile noastre de cafea erau deja goale.” O poveste care dovedeşte cât de devastatoare poate fi singurătatea. Emoţionat şi sobru, acest roman, considerat capodopera lui Taichi Yamada, reţine problematica autodizolvării sinelui. Este admirabil la Yamada cum realul şi fantasticul se întâlnesc prin imagini şi atitudini fireşti, schiţate, fără să dea impresia de construit sau făcut. Cât de mult îşi poate iubi cineva părinţii încât să vrea să-i urmeze dincolo de moarte? Este această dragoste una obişnuită sau dezvăluie ea printre rânduri  nevoia unei diagnosticări psihiatrice?Iată două dintre întrebările care derivă din această lectură. Străini este o carte care aduce hipnoza, periculoasă ca un thriller şi profundă ca simplitatea unei mari dureri. Un roman în care tradiţia şi civilizaţia respiră precum doi plămâni ai aceluiaşi corp convulsionat. O poveste incredibilă, dar care se poate întâmpla oricui. De acelaşi autor În căutarea unei voci din...

Jeni Acterian – Jurnalul unei fete greu de mulţumit 1932-1947

Verdicte uluitor de sigure asupra cărţilor citite cu frenezie, analize subtile şi reflecţii lucide despre sine ori alţii, ironie nimicitoare şi concluzii nemiloase, suferinţe ale inimii şi patimi ale trupului – dar şi rare momente de intensă bucurie –, iată substanţa însemnărilor lui Jeni Acterian, o fată superinteligentă şi poate de aceea greu de mulţumit. Atotprezentă în jurnal – obsesia morţii, mai acută parcă, în cazul autoarei, decât cea caracteristică generaţiei „kierkegaardiene“ din care făcea parte. Jeni Acterian i-a cunoscut personal, de altfel, pe toţi marii reprezentanţi ai acestei generaţii, cu unii a fost bună prietenă şi pe mulţi îi pomeneşte în acest jurnal: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Emil Botta, Mihail Sebastian… Pe Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu şi alţi universitari celebri în epocă i-a ascultat conferenţiind şi nu se sfieşte să-i comenteze cu admiraţie sau sarcasm, dar întotdeauna inteligent. Publicat intr-o primă ediţie la 33 de ani de la moartea autoarei, acest jurnal a fost o revelaţie, efectul asupra cititorilor fiind comparabil doar cu cel produs, ceva mai târziu, de Jurnalul lui Mihail Sebastian, rămas şi el inedit timp de 50 de ani. „Jeni Acterian şi Mihail Sebastian sunt, în domeniul literaturii de frontieră, asemeni capului şi pajurei unei medalii de valoare unică“, scrie Doina Uricariu în prefaţa acestui volum. „N-am spus monedă, ci medalie: cele două Jurnale sunt, fiecare în felul său, un unicat excepţional atât prin mărturisirea de sine, cât şi prin cea despre o...

Elena Vlădăreanu – Spaţiu privat. Cu 33 de ilustraţii de Dan Perjovschi

De Gabriel Daliș “Spaţiu privat” este al patrulea volum de versuri al Elenei Vlădăreanu, una dintre cele mai cunoscute şi mai zgomotoase voci din generaţia tânără de scriitori. Placheta apărută la editura Cartea Românească beneficiază de 33 de ilustraţii care poartă semnătura lui Dan Perjovschi, de citate din cărţile de gastronomie ale lui James Oliver, din cataloagele Ikea 2008 şi 2009, dar şi de informaţii apărute în presa ultimilor ani, cazul lui Claudiu Crulic, de exemplu, fiind surprins în unul dintre poemele acestui recent volum de versuri, apărut la Cartea Românească. Ce are de-a face poezia cu gastronomia? Omul îşi mănâncă propria viaţă şi o digeră ca pe o mâncare a cărei primă formă o îmbrăcase un text. În “Spatiu privat”, poeta se pune în postura individului din mulţime care cunoaşte blazarea şi lipsa de nuanţe în a aborda pragmatic viaţa. E ca şi cum te-ai opri brusc pe un bulevard aglomerat şi ai începe să fotografiezi înălţimile clădirilor, primind împunsături din toate părţile. Pentru ca Elena Vlădăreanu nu se fereşte de contradicţii. În pofida locului comun, călduţ, ea preferă să reacţioneze direct, stabilindu-şi prin poezie un target de evaluare a cotidianului de care se jenează şi se simte străină, dar în prezenţa căruia se autodenunţă (proclamă?): “nu-mi place poezia./ nu-mi place carnea de porc./ nu sunt mulţumită de jobul meu/ de viaţa mea/ de iubitul meu./ nu am speranţă de viaţă/ nu am planuri de viitor/…/ nu dau doi bani pe viaţa mea./ şi în general nu îmi place/ şi nu-mi doresc nimic./ doar un spaţiu în care să ma aud/ cum inspir şi expir. atât.” Dezabuzarea vine din prea multă cunoaştere a lumii care viermuieşte şi se vaietă. Acest social îmbâcsit de bacterii şi boli, neajunsuri şi frustrare, devine pentru Elena Vlădăreanu un spaţiu al hidrocarburilor care devastează viaţa şi o îngroapă: “în fiecare casă există câte...

Angela Marinescu – Probleme personale

Poeta nu se dezminte de temele care au consacrat-o. Confesivă, scandaloasă, pe alocuri incomodă şi de-a dreptul rea cu propriul sine, Angela Marinescu îşi concepe poemele ca pe nişte sfârtecări obsesive şi mutilante. Pasionată de evidenţe stranii, în stare să distrugă fiziologicul şi anatomicul, marea poezie pe care obişnuieşte să o scrie Angela Marinescu reuşeşte să  dea glas zbaterilor dintre cele mai aspre şi zguduitoare ale fiinţei.  Detestând  banalul considerat de unii invenţie proprie, Angela Marinescu deschide perspective metafizice asupra lumii înconjuratoare, de nebănuit pentru cei mulţi care scriu astăzi. Existenţa este o continuă amintire panicoasă, care erupe, scriitura se aşterne scrâşnită, nemiloasă, directă, excentrică, lipsită de autodiplomaţie: “de aceea, zic, nu vă luaţi după mine şi, mai ales, nu/ mă judecaţi.// strămoşii mei au fost preoţi şi hoţi de cai/ iar eu sunt o hoaţă bătrână/ şi unsă cu toate unsorile.” Poezia Angelei Marinescu este sinonomia perfectă a Nobelului pentru Literatură. De acelaşi autor Blindajul final Order Probleme personale Preţ redus @ RON17,95 Qty: Adauga in cosul de...