Alexandru Cristian – Biblioteca lumii

Istoria curge în faţa noastră ca un râu fără margini. Orice eveniment are o semnificaţie. Istoria nu are sfârşit sau început. Istoria este istorie. A defini istoria este ca şi cum ai lua biblioteca din Alexandria şi ai descrie o pagină oarecare dintr-un tom aflat pe un raft. Imposibilitatea de a defini istoria îi dă o greutate anume. De la începutul scrisului cărţile s-au întemeiat pe o valoare relativă. Cartea este o oglindă ce priveşte într-o perspectivă istoria lumii. O bibliotecă poate să cuprindă milioane de pagini dar nici o carte. O carte este un univers definit şi acceptabil. O carte nu este vis, himeră sau haos. Rafturile bibliotecilor sunt pline de rumeguş şi de carton. O singură bibliotecă conţine cărţi, biblioteca lumii. În această bibliotecă se află marile cărţi ale civilizaţiei. O carte din această bibliotecă a schimbat destine, opere şi vieţi. Actul creaţiei cărţii este un sacrificiu echivalent cu asceza. Creatorul îşi impune un anumit mod de viaţă pentru a termina cartea. În funcţie de nevoinţă cartea va rămâne sau nu în biblioteca lumii. Cervantes a scris fără o mână, Shakespeare chinuit de nesiguranţă, Schiller răpus de sărăcie, Milton a scris  orb. Marii creatori au jertfit viaţa, sufletul sau trupul pentru creaţia lor. Pentru a avea un loc în biblioteca lumii. Borges spunea că biblioteca este locul desăvârşirii noastre, dar nu orice bibliotecă. Biblioteca lumii este un loc în care marile creaţii îşi găsesc locul. De ce unele cărţi rămân în istorie şi altele nu? Pentru că autorii lor nu au practicat asceza creaţiei şi exerciţiile nevoinţei. Plămădirea cu sudoare, chin şi suferinţă a unei cărţi îţi dă cununa nemuririi acelei cărţi. Eminescu şlefuia poeziile ca pe diamante rare, avea răni pe corp de la sute de ore de stat pe un scaun tare şi scriind, rescriind, scriind opera sa veşnică. Perpessicius cu o mână şi cu...

Alexandru Cristian – Amintirea literaturii

Tot scrisul se pierde în spirala nepătrunsă a timpului. Un strigăt în coborâre se aude, Cuvântul. Scris, vorbit, creat acesta ne salvează de la eterna tristeţe a veşniciei. Frica de veşnicie este frica de pierdere în Absolut şi gol. Paradoxul fricii de veşnicie este frica de Absolut, absolutul nu este gol, ci este un plin metafizic ce izvorăşte din pneuma divină. Literatura este un drum care ne scapă de pădurea veşniciei. Ocolind veşnicia, totuşi, ne aducem aminte…  Cărţile îşi au drumul lor pe care nici un profet nu îl poate prezice. Urma care apasă asupra culturii umane este cartea, iar literatura este mediul de creaţie şi dezvoltare al cărţi. Memoria scrisă este eternizată de hârtie. Gândurile aşternute pe hârtie sunt ca hieroglifele sculptate în argilă. A eterniza sentimentele şi ideile este cea mai mare realizare a omului în istoria civilizaţiei. Fără acest proces de eternizare fascinantele civilizaţii antice erau praf de stele în lumina Istoriei. Scriind ceva îmi amintesc de lucruri la care nu mă gândisem înainte.  Memoria literară precede memoria biologică. Când citim cuvintele şi ideile se împletesc cu amintiri ale rândurilor scrise sau citite. Memoria literară este un atribut ce aparţine doar scriitorilor. Umberto Eco spunea că nu putem traduce fiecare cuvânt sau fiecare frază dar putem rememora fiecare idee. Fiecare carte creată este amintirea unei cărţi citite sau scrise. A scrie este a ne aminti. A ne aminti înseamnă a eterniza ideea noastră de existenţă. Câte generaţii nu s-au scurs în negura timpului…? Doar timpul le mai cunoaşte. Amintirea literaturii este putinţa de a deveni eterni prin cuvinte şi nu prin fapte. Să rememorăm amintirea lumii citind.                 Astfel totul este nimic şi noapte fără stele… De Alexandru...

La moartea lui Fuentes

Sfârşitul, moartea  este o aşteptare permanentă în viaţa unui om. Capătul unui drum este începutul altuia, iar Carlos Fuentes a început drumul nemuririi, drumul lui Don Quijote. Îndrăgosotit de cultura spaniolă dar iubind la nebunie ţara  în care a trăit aproape toată viaţa, Fuentes este un scriitor complet şi o viziune profundă asupra umanităţii. S-a născut în 11 noiembrie 1928, în Panamá, un loc predestinat unui om care prin forţa sa va  forma punţi de legătură între nord şi sud. O punte între lumea latino-americană ce se zbate între istorie şi ieşirea din istorie şi lumea nordului, unde excepţionalismul american împletit cu visul unui trai mai bun dau naştere unei vieţi mai uşoare, măcar aparente dacă nu reale. Copil de mari diplomaţi îşi petrece copilăria şi adolescenţa în marile capitale ale lumii, Washington D.C., Buenos Aires, Rio de Janeiro. A absolvit Facultatea de Drept în Mexic la Universitatea Natională Autonomă din Ciudad de México şi economia la Institutul de Înalte Studii Internaţionale din Geneva. Debutează cu romanul Zilele mascate( Los días enmascarados) în 1954 şi de atunci are o bogată activitate literară. În 1958 romanul Regiunea cea mai pură ( o traducere a titlului La Región más Transparente) este confirmarea unui nou mare romancier al literaturii latino-americane. Succesul mondial îl va avea în 1962 odată cu publicarea romanului Moartea lui Artemio Cruz(La muerte de Artemío Cruz).Alte mari romane sunt Terra Nostra( publicat în 1975), Bătrânul Gringo(Gringo Viejo, publicat în 1985, un roman la care a lucrat douăzeci de ani şi care îi aduce recunoaşterea în Statele Unite ale Americii).Printre ultimele  romane se situează Jilţul Vulturului( La silla del aguila) publicat în 2002  o poveste pasionantă despre lumea politică mexicană şi despre relaţia cu marele său vecin  de la nord S.U.A. Penultimul său roman este şi un testament, Adam în Paradis(Adán en Eden) publicat în 2009, unde narcotraficul este înfierat,...

Alexandru Cristian – Miracolul unei creaţii

Creaţia are multe izvoare culturale, istorice, lingvistice. Un adevărat creator trebuie să extragă din fiecare izvor piatra preţioasă a unei capodopere. James Joyce este un creator mitic. Legenda sa este atât de mare şi influentă încât confundăm omul cu opera şi invers. Textele inedite ale lui James Joyce sunt dovada vie că fiecare creator are mai multe stadii. Bogăţia scrierilor lui se observă de la primele sale scrieri. Giacomo Joyce, Epifanii şi Pisica şi Diavolul sunt fragmente puţin cunoscute din creaţia lui Joyce. Îmbinând stilurile aceste Texte Inedite arată zbuciumul creator prin care a trecut al doilea tată al lui Ulise. Giacomo Joyce este un poem în proză alegoric despre dragoste şi flirt. Un poem viu, plin de coloratură lingvistică şi de metafore naturale. Joyce a creat o operă greu de încadrat într-un tipar, specific unui mare autor. Dragoste întunecată, dorinţă întunecată este femeia vieţii pentru Joyce. Tumultul relaţiei cu Nora, partenera sa de viaţă, este transpus în această confesiune la persoana a-III-a. Atmosfera citadină este prezentă în poem, Padova, Trieste şi Paris sunt oraşele în care Joyce a iubit, a suferit, a simţit şi a scris. Vorbele mele în mintea ei: pietre reci lustruite ce se scufundă într-o mocirlă, concluzionează  melancolic Joyce. Un poem în proză, o naraţiune autobiografică, o proză ritmată sau pur şi simplu o scriere greu de încadrat Giacomo Joyce este fără îndoială un document despre omul James Joyce. Epifanii este un puzzle literar. Un lego cu 22 de piese ce aşteaptă să fie aşezat pentru  a crea o carte ce va ascunde măreţia. Străbătute de umor negru, sarcasm aceste schiţe literare sunt laboratul în care s-a născut măreţia literaturii lui Joyce. Ciorne literare pline de savoare şi vivacitate, Epifanii ne îndeamnă la o lectură atentă, în aceste rânduri putem găsi perle de luciditate. Pisica şi Diavolul este o scurtă povestioară cu iz popular. Oamenii...

Alexandru Cristian – Dostoievski şi Márquez, doi anatomişti ai sufletului

Marea literatură a încercat să explice omul. Omul este compus din parte materială şi spirituală. Fizicul se degradează dar metafizicul rămâne.  Sufletul a fost numit în vechime  pneuma, anima sau psyché. Indiferent de numele pe care îl purta  sufletul a fascinat mereu. Este partea cea mai profundă şi cea mai activă a omului. În suflet se creează toate sentimentele umane, mintea este doar instrumentul care ni le relevă. Între jungla amazoniană şi perlele Caraibelor un scriitor a descoperit un suflet cald, pasional, plin de pulsaţie spirituală, Gabriel García Márquez. Între îngheţ, tundră şi stepă europeană un alt creator ne descoperă chinuitul suflet rusesc, Fiodor Mihailovici Dostoievski. Sufletul lui Márquez este cald precum soarele Cartagenei şi misterios precum Marea Caraibelor care ascunde comori. Sufletul latin este unul care simte viaţa, vibraţia sa este sinomină cu unda stelelor care zâmbesc perlelor scufundate în albastrul exotic. Sufletul lui Dostoievski este rece, sumbru, un vânt de toamnă continuu străbate sufletul rusesc. Chinuit de întrebări metafizice, de o pustiitoare conştiinţă, sufletul rusesc rămâne îngheţat în eternitate. Aceşti doi giganţi ai literaturii au în comun două lucruri. Primul este căutarea sufletului omului. Sondarea în interiorul fiinţei umane este o muncă demnă de un semizeu. Pentru a şti bine un suflet trebuie mai întâi să îţi cunoşti propria mare de sentimente. Adâncul tău este ascuns de teama ancestrală de a şti cu adevărat ce eşti. Márquez în romanele sale ne-e învăţat că sufletul iese la suprafaţă în pofida împotrivirii noastre vechi. Arhetipul eroului marquezian este omul care se luptă cu timpul, având ca soldat sufletul său. Sufletul latin se luptă cu singurătatea. Omul latin, cald şi vital, se luptă să iasă de sub crunta tiranie a istoriei. Un veac de singurătate este lupta omenirii de a nu rămâne un praf stelar pe veşnicie. Căutarea sufletului la Dostoievski este dureroasă. Paginile sale dor, rândurile sale provoacă răni...