Alexandru Cristian – Cine a fost Baba Taher?

 Islamul este o credinţă a păcii şi  a căutării lui Dumnezeu. Misticii islamici ard după veşnicie şi după raiul de după viaţa aceasta. Pervertirea  acestei religii este marele păcat al elitelor clericale din ţările islamice. Această pervetire a început imediat după moartea Profetului Mahomed prin dorinţa de a acapara puterea. Baba Taher din Hamadan este primul mare poet mistic al Persiei. Baba Taher a trăit între jumătatea secolului X şi jumătatea secolului XI, după Hristos. Nu se ştiu multe date despre viaţa sa. Opera sa ne indică un autentic trăitor al Coranului, hafez înseamnă cunoscător pe de rost al Coranului. Baba Taher a fost un hagiu şi hafez, comparabil cu Solomon. Versurile sale exprimă delicateţea gândirii religioase. Scrierile sale sunt primele versificări ale înţelepţilor sufiţi. Pentru aceştia, omul trebuie să devină un tot integrat în Dumnezeu. Viaţa unui adevărat sufit se află doar în interiorul versetelor Coranice şi lânga sabia Profetului. Catrenele poetului sunt ca un imn înălţat dorinţei de a fi aproape de Dumnezeu. Stilul catrenelor ne aminteşte de psalmii biblici. Baba Taher a cântat în versuri şi dragostea. O dragoste pură, o dorinţă de umilinţă a oricărui îndrăgostit. Catrenele despre iubire ale lui  Baba Taher sunt de o delicateţe rară şi de o voinţă uriaşă de a explica aceea nebunie a iubirii, folie d’amour. Creaţia lui Baba Taher este compusă din aproximativ 200 de catrene scrise în dialectul kurd lur.  Marea majoritate a catrenelor reprezintă iubirea mistică pentru Dumnezeu dar şi pentru o fiinţă iubită ce poate fi mesager al divinităţii. În catrenul I Baba Taher deplânge neputinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Cum n-am putinţa de-a mă duce să Te văd­/ Plec să-i privesc pe cei ce pot să te privească. Privindu-i pe înţelepţii sufiţi numai aşa poţi să-l cunoşti, priveşti pe Creator. Este o nebunie pentru credinţă a unui om ce îşi cunoaşte neputinţa omenească....

Marius Ghilezan – Medi, cu ochiul sticlos

De Alexandru Cristian Lumea este plină de incognoscibil  şi  mister ce aşteaptă să fie descoperit. Poetul îşi construieşte o lume a sa. Marii poeţi însă făuresc o lume a lor care seamănă cu lumea din care fac parte, fresca lumii este reprezentată de versurile lor.Volumul Medi, cu ochiul sticlos este un volum multicultural. Poeziile lui Marius Ghilezan sunt clare, profunde şi enigmatice. Clare pentru că transmit un mesaj din mai multe culturi, profunde pentru că fiecare cultură are originalitatea şi trăirea sa interioară. Enigmatice pentru că necunoscutele  unei culturi sunt taina civilizaţiilor trecute şi viitoare. Volumul este un jurnal iniţiatic, o călătorie binom. Prima parte a călătoriei este cea fizică iar a doua parte cea spirituală. Călătoria fizică ne este dată de amintirea în versuri dar şi în imagini, instantanee care ne prezintă diverse locuri din această fascinantă lume. Cea spirituală este evidenţiată de metaforele şi epitetele din poeme. Volumul este împărţit în 6 capitole fiecare capitol reprezintă o cultură sau o Idee a unei culturi. Poezia lui Marius Ghilezan impresionează prin profunda şi variata cultură, o pezie culturală rar întâlnită în poezia contemporană. Primele poezii sunt un prolog al volumului. Aceste versuri îmbină inteligent diverse culturi ( India, Filipine, Africa dar şi insule exotice). Din acest prolog putem radiografia lumea prezentă, o lume pe care poetul o percepe ca  pe o lume cu mai multe dimensiuni temporale. În tulburătorul poem Africa istoria şi timpul au stat pe loc, eternitatea este o caracteristică surprinzătoare. Suspendarea în istorie a continentului negru este farmecul acestei lumi. Parfumuri orientale şi gusturi occidentale se desprind din poeziile începutului acestui volum( Nopţi arabe, Doar spinii îi văd). Dimensiunea religioasă a unor poezii este inteligent şi fin subliniată, Marius Ghilezan fiind un poet elegant, elitist,  care nu are nevoie să trâmbiţeze trăsături, imboldul dat de poezia sa poartă un singur nume, sete de cunoaştere. Poemul...

Eugen Ovidiu Chirovici – O amintire de la Paris

De Alexandru Cristian Mister şi psihologie. Am fost învăţaţi că toate faptele au o explicaţie. Cele mai multe dintre acestea se întâmplă fără o explicaţie, fără ceva care anunţă altceva. Un aparent haos ordonat de un anumit mister. De ce oamenii iau anumite decizii? Cine  influenţeazădeciziile? Majoritatea hotărârilor în viaţă se iau în mod incoştient. Factorul care a dus la luarea unei decizii este un trecut pe care l-am îngropat în diverse amintiri. O amintire de la Paris este un fapt plin de întuneric. O decizie pe care mulţi scrutători ai psihologiei abisale nu o vor înţelege pentru că mintea omului este un labirint plin de gânduri, speranţe şi idei care se ascund una de alta şi se găsesc aleatoriu. Totul începe cu o faptă oribilă petrecută în urmă cu trei decenii la Paris. James Cobb un celebru psihoterapeut newyorkez este un veritabil explorator al abisului mental. Pasionat cercetător acesta este prins în cursa în care toţi cercetătorii sunt prinşi , absolutul adevărului. Există fapte care nu au nevoie de explicaţii. Mentalul şi metafizicul se împlinesc şi dau naştere la fapte aparent bizare dar pline de o logică fină şi ascunsă. O logică care transcende raţionalul. Romanul este format din trei părţi. În prima parte un muribund apelează la serviciile lui James Cobb pentru a afla adevărul îngropat în decenii de tăcere. În această parte tehnica hipnotizării este descrisă clar şi obiectiv. Răspunsurile pe care le dă pacientul hipnotizat sunt pline incertitudini. În a doua parte James devine pasionat de acest trecut şi încearcă să afle adevărul cu orice preţ. Începe căutarea unui adevăr îngropat în hârtii, dosare, atentate şi crime. În ultima parte tot ce a  căutat James se dovedeşte a fi total inversat. Atentatele şi crimele sunt privite cu profundă uimire Roman psihologic condimentat cu un fir narativ poliţist, O amintire de la Paris este ca un...

Lev Tolstoi – Război şi pace

De Alexandru Cristian Istoria uluitoare a marilor puteri este marcată de mari tragedii. Imperiul lui Alexandru cel Mare s-a stins după o cumplită luptă fratricidă. Imperiul Roman a căzut sub berbecii barbarului însetat de cucerite. Imperiul lui Napoleon s-a sfârşit într-un fum temporal, ca un vis măreţ. Război şi pace este capodopera literaturii ruse şi poate cel mai mare roman istoric din istoria literaturii universale. Este un romn ce descrie starea societăţii ruseşti în războiul cu Imperiul Napoleonian dar sub dominaţie culturală franceză. La începutul secolului al-XIX-lea mândra nobilime rusă vorbea numai limba franceză, aproape că uitase rusa. Romanul este vast, dens,  de o limpezime aparte. Lev Tolstoi a rescris romanul de 13 ori înainte de a-l publica. Frazele sunt şlefuite şi atent alese. Romanul este ca un tablou plin de culoare despre o epocă în care glasurile au tăcut şi muschetele au urlat. Acţiunea se petrece între anii 1805-1812 şi începe cu descrierea celebrei bătălii de la Austerlitz, culmea militară şi politică a lui Napoleon Bonaparte. Personajele principale ale romanului sunt Pierre Bezuhov un nobil modest, prinţul Andrei Bolkonski, Nataşa Rostov  o femeie de o frumuseţe remarcabilă. Numărul personajelor este uluitor de mare peste 500, epicitatea romanului este construită ca un solid schelet de fapte idei şi întâmplări. Război şi Pace este reflecţia lui Lev Tolstoi asupra istoriei. Pentru acesta istoria este un înşelător joc de şah unde noi suntem pionii. Mareşalul Kutuzov deşi un ’’bătrân şiret’’ salvează Rusia, pentru că aşa a trebuit să fie, concluzionează Tolstoi. Un roman filosofico-istoric despre măreţia şi decăderea popoarelor. De ce Rusia nu  a fost cucerită de Napoleon? Lev Tolstoi ignoră presupunerile şi analizele istorice, crede că fiecare om sau fiecare naţiune are un destin sau  o soartă proprie  de neschimbat. Obiectivul istoriei este libertatea omului în raport cu spaţiul, timpul şi o cauzalitate cu origini greu de cunoscut, crede Tolstoi....

Alexandru Cristian – Ultimul surâs al patriarhului

Macondo…amintirea unui secol ce a depăşit istoria. Familia Buendía priveşte calm istoria şi evenimentele acesteia. Patriarhul lasă pana jos, a plecat şi nu va mai scrie niciodată. După un veac de singurătate vine toamna patriarhului care se sfârseşte cu ultime frunze călcate în picioare de aer. Gabriel García Marquez este cel mai important scriitor de limbă spaniolă. Forţa scrisului său a influenţat generaţii. Marile sale romane sunt citite ca o Biblie sau ca Aventurile iscusitului hidalgo Don Quijote. Un veac de singurătate, Toamna Patriarhului, Dragoste în vremea holerei, Generalul în labirintului său, Povestea târfelor mele triste, Vijelia, Ochi de câine albstru sunt scrieri care nu vor pieri decât odată cu planeta aceasta. García Marquez a scris cu o pasiune mitică. Prin toate scrierile sale se simte parfumul gândurilor sale şi efluviile sentimentelor; dragoste, patimă, ură, trădare, inocenţă, desfrânare, absurd, paradisiac, grotesc, burlesc, ignar, gregar, unic, legendar. Toate aceste trăsături dau operei lui Marquez atributul de operă meta-temporală, operă ce este deasupra timpului. Paradisul uitat al memoriei scriitorului s-a împletit cu personajele sale. Dacă toate îşi uită timpul, García Marquez şi-a uitat propriul său timp şi s-a scufundat în abisul nimicului. De acolo nimeni nu te poate răni sau te poate schimba. Căci nimicul este suprem deorece oamenii nu-l cunosc. Iar ceea ce nu cunosc oamenii nu poate fi alterat de prezenţa lor. Patriarhul literelor a trăit departe de Aracataca, o terasă ce se scălda în apele Caraibelor. Purtat cu gândurile sale către plajele somptuoase, arborii sculptaţi ce coboară din cer, apa limpede, patriarhul s-a aşezat pe banca lumii şi a scris despre micimea condiţiei umane. Dragostea este cea care ne salvează din această uitare de sine, din amorţirea sentimentelor şi paralizia sufletului. Pentru patriarh sufletul este ceva mitic, sacru. Nu te poţi juca cu el. Sufletul cald, plin de viaţă este cutremurat de valuri gigantice de frică de grotesc,...