Vasili Grossman – Panta Rhei

De Alexandru Cristian Istoria, un mănunchi de întâmplări , un fir lung care este tors de o mână nevăzută. Această mână hotăreşte destinul întregii omeniri. Există un timp istoric şi unul metaistoric. Dar există un timp în care nu avem răspunsuri ci doar întrebări? Totul într-adevăr curge? Nu te poţi scălda de două ori în acelaşi râu? Panta Rhei ( Vsio teciot ) în istorie , nici un fapt nu este la fel. În istoria Rusiei  totul curge , viaţă- moarte , dragoste-ură , eroi-laşi , dictatori-mari conducători , îngeri-diavoli. Deşi totul pare la fel nimic nu este asemănător , nici măcar întregul sistem comunist nu este asemănător. Rusia a avut o istorie plină de evenimente încununate cu fapte măreţe  sau cu dureroase întâmplări. Vasili Grossman îşi exprimă regretul faţă de lipsa unui cuvânt în milenara istorie a Rusiei, libertate. O milenară istorie a rusului , o robie a sufletului rusesc. Acest suflet eliberat doar de marii săi creatori Puşkin , Tolstoi , Gogol , Dostoievski , Cehov. Ivan Grigorievici eliberat după 29 de ani de lagăr simte ce înseamnă să fi un mort care umblă pe străzi ca un om normal. Personajul lui Grossman trece printr-o dramă sufletească uriaşă , este mort pentru ceilalţi dar el ştie că încă îi mai bate inima. Mama sa care l-a ţinut la piept trece pe lângă el cu o indiferenţă de cavou. Sufletul său este ca şi sufletul rus , a simţit tot ce se putea simţi omeneşte în afară de libertate , sfântă şi blestemată libertate. Infernul are două nume Vorkuta şi Kolîma. Două lagăre în care vieţile au fost luate cu uşurinţă iar sufletele vândute pe nimic. Cine va fi vinovat? Cine va răspunde de toate acestea? ne întreabă dureros de sincer Vasili Grossman. O dreptate divină va exista  când vom fi pregătiţi. Oamenii erau condamnaţi pentru că pur...

Vladimir Tismăneanu – Lumea secretă a nomenclaturii

De Alexandru Cristian Auzim și astăzi cuvântul nomenclatură, copil de nomenclaturist, fost nomenclaturist, cadru al partidului. Toate aceste cuvinte se referă la elita comunistă. Orice societate are o elită, deși societatea comunistă promova egalitatea absolută, elita acesteia era cea mai puțin echitabilă în raport cu poporul. Elita comunistă era una rapace, avidă de putere, lacomă, haspsână, manipulatoare și falsă. Vladimir Tismăneanu a scris o carte senzațională despre elita partidului comunist. O carte în care elementele biografiei personale se împletesc cu o galerie de portrete din timpul regimului comunist, portrete de nomenclaturiști. Elita comunistă trăia în lux iar poporul în sărăcie. Cartierul Primăverii era locul unde elita comunistă se izola și aștepta să vină seara,  pentru a petrece împreună cu membrii marcanți de partid la mese organizate și stropite din plin cu vinuri alese și bucate de soi, aduse direct de la Gospodăria de Partid. În timp ce bietul român, cetățean onest al Republicii Socialiste România stătea la cozi interminabile pentru o ciozvârtă de carne puțin comestibilă, elita se lingea pe degete de caviar și de produse de patiserie scumpe. Lux, opulență, prost gust aceste cuvinte caracterizau elita comunistă, rapace și nepăsătoare în fața frigului și a foametei propriului popor. Vladimir Tismăneanu ne mărturisește că tatăl său nu a fost un activist de prim rang, precum Leonte Răutu sau Emil Bodnăraș, ci un comunist care a crezut în mod sincer în veridicitatea  acestei doctrine politice.  Părinții mei se considerau marxiști, spune profesorul Tismăneanu. Tatăl său, Leonte Tismăneanu, a lucrat la Radio Moscova ținând o emisiune în limba română, apoi la Editura Politică. Nu a fost un nomenclaturist de prim nivel, nu a fost propagandist, nu a fost un cadrist etern cu atât mai puțin nu a fost un torționar ideologic. A fost un simplu adept al teoriei marxiste. A predat la catedra de marxism-leninism unde i-a avut colegi pe Leonte...

Gabriel Garcia Marquez – Toamna patriarhului

Premiul Nobel pentru Literatură, 1982 De Alexandru Cristian „pentru romanele și povestirile sale în care fantasticul și realul se îmbină într-o bogată lume imaginară ce reflectă viața și conflictele unui continent”. O lume tristă, un regat al tristeţii, o lume în care binele este uitat şi unde visul este atât de prezent ca şi mizeria. Un dictator este o fiinţă care îşi uită sufletul şi locul în viaţă. Lumea nu trebuie condusă, după vise şi în splendidă izolare, pentru a o conduce trebuie să trăieşti în mijlocul ei, izolarea înseamnă pierderea contactului cu realitatea şi autozeificarea unui conducător fără judecată. O democraţie înseamnă discurs public şi relaţii interpersonale, o dictatură tăcere şi ascundere. Aceaste este atmosfera romanului Toamna Patriarhului(El otoňo del patriarca), un roman despre adevăr şi trădare. Romanul începe cu imaginea palatului prezidenţial în ruine şi cu trupul fără viaţă al dictatorului, un film derulat în sens invers. Simţindu-se mereu în primejdie dictatorul are o dublură oficială, este înconjurat de un câine, se închide cu trei zăvoare şi trei lacăte în cameră. Destinul său a fost influenţat  de fineţea mâinii lui, fără să aibă liniile sorţii el a fost predestinat să fie un rege. Pentru a putea conduce singur şi absolut îşi va lichida toţi colaboratorii, în afară de Saturno Santos un general indian îmbrăcat în poncho şi care umblă desculţ, îngerul păzitor al bătrânului dictator.Cu o vârstă neidentificată dar destul de mare între 107 şi 232 de ani, dictatorul este condus de pasiuni erotice nefireşti, degradarea sa putem să o comparăm cu limita de jos a degenerării umane, de la proxenetism la pedofilie. Desfrâul este o caracteristică proprie  conducătorilor puternici şi fără limite, aceştia în cele din urmă ajung zei peste o ţară sfărâmată sub greutatea mâinii lor plină de cruzime. Marele Cezar la triumfuri sau alte celebrări, avea un preot care îi şoptea la ureche să...

Alexandru Cristian – Oprobiul literaturii

Literatura a fost mijlocul de cunoaştere al oamenilor până la apariţia mijloacelor de comunicare în masă, în special cele audio-vizuale. Ascendentul acestor noi instrumente de aflare a informaţiei a dus la un declin relativ al literaturii în general şi al cărţii în particular. Un om literat este pasionat de cărţi,  un om care îşi culege informaţia din  ziare, almanahuri şi buletine informative. Literatura şi informaţia au în zilele noastre o relaţie complexă. Literatura oferă cunoaştere şi reflecţie, informaţia materie brută dezordonată şi neranjată. Ilogicul informaţiei este masivitatea fluxului de idei şi propoziţii. Informaţia poate năuci omul, literatura îl ordonează şi îl îndeamnă la gândire. Gândirea formată de literatură este o gândire profundă şi metaforizantă. Gândirea formată de informaţii este una fugitivă şi fără substanţă cognitivă. Literatura ne oferă un orizont restrâns şi ordonat al lumii, informaţia un orizont larg şi dezlânat. Oamenii de litere sunt oameni care absorb fiecare cuvânt şi frază, oamenii informaţiei sunt cei care sunt ahtiaţi de informaţii, un reflux necontrolat ce poate degringola un şir al ideilor şi gândirii logice. În epoca noastră, era informaţiei, literatura este văzută ca un element exotic. Omul care citeşte cărţi vechi este o persoană  ruptă de realitate, un dandy sau o lady din alt secol. Excentricul literat este opus omului modern informaţional care absoarbe informaţia ca un burete. Filtrul este un mijloc ce opreşte afluxul masiv de informaţii. Omul modern este avid de cunoştiinţe, este infoaholic. Drogul omului modern este informaţia. Literatul gustă cu plăcere din savoarea unei cărţi vechi şi din parfumul misterios al bibliotecii. Inadaptarea sa este văzută ca o izolare în trecut. Omul modern îl judecă pe literat prin cuvintele depăşit, retrograd, visător şi desuet. Lumea informaţională este un adversar tăcut al literaturii. Văzută ca un lucru fantastic aceasta este supusă la un oprobiu din partea lumii informatice. Cărţile bune sunt cele de pe tabletă, informaţiile...

Alexandru Cristian – Între glorie și nimicire. Viaţa tragică a lui Cervantes

Scriitor uriaş, părinte absolut al limbii și literaturii spaniole, Miguel de Cervantes Saavedra a fost un om încercat în viața sa. A pierdut averi, a fost arestat, captiv, o mână i-a paralizat, a fost huiduit și aclamat. Un destin făcut pentru on măreț. Bruno Frank  a scris o biografie, a lui Cervantes,  care mi s-a părut una dintre cele mai bune biografii făcute unui mare autor. O scriere caldă, umană, foarte apropiată de sufletul și neliniștea pământească.   Miguel de Cervantes s-a născut în anul 1547 și  a murit în anul 1616. De-a lungul a șapte decenii viața sa a fost un lung șir de dezamăgiri. Copilul  talentat a fost dat de părinții săi la școală pentru a deveni un om învățat, un adevărat hidalgo, adică un om nobil  cu origini modeste.  Îndrăgostit de litere, din primii ani începe să scrie și este recunoscut de profesorul magistru Hoyos. Printr-o întâmplare a sorții ajunge profesor de limba spaniolă al cardinalului italian Aquaviva. Tânărul Miguel fascinat de istorie și glorie, se înrolează în armată. Participă la celebra bătălie de la Lepanto în anul 1571. Lovit de un glonte în mâna stângă, Miguel va rămâne infirm toată viața. Mâna  va rămâne paralizată. De aici i se naște porecla Ciungul de la Lepanto ( El manco de Lepanto). După bătălie este prins și luat în captivitate timp de 5 ani în Algeria. Este prizonierul unuia dintre cei mai temuți corsari ai Mediteranei, Dali-Mami albanezul. Se reîntoarce cu greu în patrie, după ce este prins de trei ori datorită unor trădări, și visează să trăiască din teatru. Dar nu se poate compara cu prolificul dramaturg Lope de Vega care scrie câte 3 piese pe săptămână.  Sărac și dezamăgit se apucă de scris diferite ode și epistole pentru a câștiga bani. I se publică prima carte Galateea, în jurul vârstei de 40 de ani. În această...