Alexandru Cristian – Scriitorul şi timpul său

Fiecare scriitor cu epoca sa. O butadă critică neconvingătoare. Scriitorul scrie din ceea ce simte şi cum simte. O epocă sau un anume timp nu poate stăpâni   mintea unui scriitor. Un mare scriitor poate precede epoca sa, o poate depăşi sau nu o poate reprezenta. Primul este un clasic, al doilea un vizionar şi ultimul un nostalgic istoric. Ca exemple am putea sublinia personalităţile literare ale lui William Shakespeare şi Miguel de Cervantes, Jules Verne şi Isaac Asimov dar şi  Henryk Sienkiewicz şi Maurice Druon. Toţi aceştia sunt scriitori mari şi cu un impact extraordinar de mare asupra culturii în general. William Shakespeare a descris admirabila Antichitate, Miguel de  Cervantes ultimele gesturi cavalereşti ale Evului Mediu. Fiecare este un clasic prin faptul că  a descris o lume ce a influenţat societatea în care trăieşte şi prin faptul că a folosit un tip de scriere literară conformă cu  vremea lor. Clasicul este trecutul amestecat cu prezentul, forma şi fondul din trecut iar ideile din prezent. Jules Vernes a descris submarinul, iar Isaac Asimov roboţii. Sunt ei nişte vizionari? Fireşte, au descris lucruri care au fost inventate la decenii de la apariţia unui volum  sau chiar la decenii de la moartea lor. Scrisul cu un caracter profetic a fost întotdeauna fascinant pentru cititor. Henryk Sienkiewicz a descris agitata istorie a Poloniei. O ţară trecută prin foc şi sabie pentru a ajunge la un ţel comun, libertatea de afirmare şi de fiinţare a poporului polonez. Maurice Druon  a descris viaţa marilor personalităţi ce au schimbat lumea. Romanul său Alexandru cel Mare este o istorisire plină de romantism a vieţii marelui cuceritor. Regii blestemaţi este o tragedie istorică despre stingerea Dinastiei Capetiene. Ambii scriitori au descris întâmplări ce au avut loc în urmă cu sute sau mii de ani. Sunt autori antologici care ne povestesc cu pasiune şi melancolie istoria lumii dar şi...

Gabriel Garcia Marquez – Toamna patriarhului

24.99 – 12.49 Lei Premiul Nobel pentru Literatură, 1982 De Alexandru Cristian „pentru romanele și povestirile sale în care fantasticul și realul se îmbină într-o bogată lume imaginară ce reflectă viața și conflictele unui continent”. O lume tristă, un regat al tristeţii, o lume în care binele este uitat şi unde visul este atât de prezent ca şi mizeria. Un dictator este o fiinţă care îşi uită sufletul şi locul în viaţă. Lumea nu trebuie condusă, după vise şi în splendidă izolare, pentru a o conduce trebuie să trăieşti în mijlocul ei, izolarea înseamnă pierderea contactului cu realitatea şi autozeificarea unui conducător fără judecată. O democraţie înseamnă discurs public şi relaţii interpersonale, o dictatură tăcere şi ascundere. Aceaste este atmosfera romanului Toamna Patriarhului(El otoňo del patriarca), un roman despre adevăr şi trădare. Romanul începe cu imaginea palatului prezidenţial în ruine şi cu trupul fără viaţă al dictatorului, un film derulat în sens invers. Simţindu-se mereu în primejdie dictatorul are o dublură oficială, este înconjurat de un câine, se închide cu trei zăvoare şi trei lacăte în cameră. Destinul său a fost influenţat  de fineţea mâinii lui, fără să aibă liniile sorţii el a fost predestinat să fie un rege. Pentru a putea conduce singur şi absolut îşi va lichida toţi colaboratorii, în afară de Saturno Santos un general indian îmbrăcat în poncho şi care umblă desculţ, îngerul păzitor al bătrânului dictator.Cu o vârstă neidentificată dar destul de mare între 107 şi 232 de ani, dictatorul este condus de pasiuni erotice nefireşti, degradarea sa putem să o comparăm cu limita de jos a degenerării umane, de la proxenetism la pedofilie. Desfrâul este o caracteristică proprie  conducătorilor puternici şi fără limite, aceştia în cele din urmă ajung zei peste o ţară sfărâmată sub greutatea mâinii lor plină de cruzime. Marele Cezar la triumfuri sau alte celebrări, avea un preot care îi...

Degringolada literaturii

Proiectele milenariste au eșuat datorită unui țel mult prea mare pentru natura civilizațiilor. Civilizațiile sunt mândre, au propria lor viziune despre drumul în istorie. O civilizație nu poate fi obligată să o accepte pe cealaltă. Civilizațiile nu se ciocnesc ci sunt pur și simplu într-o goană nebună după recunoaștere. O recunoaștere a posteriori a unei glorii pe care nimeni nu o remarcă . Corpusul civilizațional a intrat într-un sumbru paradox. Dominația tehnolatrică supune și recompune matricea primordială a civilizației, omul. Pentru că omul este elementul fără de care civilizația nu ar fi apărut. Haosul creator al lumii noastre moderne este fascinant, dar rezultatele sunt catastrofale. Distrugem și creăm o civilizație virtuală, de sinteză fără un substrat uman. Rădăcina civilizației universale este cultura reprezentată de cele 7 arte clasice. Dintre acestea literatura este singura păstrătoare a independenței culturale. Fără literatură o civilizație nu poate fi liberă să existe și să genereze noi focare creaționale. Literatura are început, cuvântul scris, dar nu va avea sfârșit. Atât timp cât omul va comiunica ea va exista. Literatura zilelor noastre este dominată de spiritul tehnolatric al vremurilor în care trăim. Personajele sunt setate pe tipare exacte, fără a exista erori sau greșeli de calculi. Firul narativ este setat după modele anume, personajele sunt legate de fire invizibile. Existența literaturii ne confirmă că ființa umană se poate eterniza printr-o creație. Singurul ce rămâne dintr-un om este opera sa. Ce operă este mai trainică decât cea a cuvântului? Dumnezeu a lăsat o portiță omului pentru nemurire. Ce păcat că mulți o irosesc. Secolul XXI va fi unul mistic sau deloc, spune André Malraux. Eu spun că secolul XXI va fi unul literara sau nu. Dacă nu va fi așa acesta se va afunda în creații literare dominate de bit și ram care vor fi artificiale și nu vor fi receptate la adevărata valoare. Marea literatură zgudui...

Coetzee J.M. – Maestrul din Petersburg

Premiul Nobel pentru Literatură, 2003 De Alexandru Cristian Premiul Nobel pentru literatură i se acordă lui J.M. Coetzee, care înfăţişează într-o multitudine de feluri surprinzătoarea implicare a outsiderului.“ Eternul duel tată-fiu este prezent în opera marilor scriitori ai lumii. Pe scena istoriei acest duel poate fi comparat cu lupta pentru supremaţie dintre o civilizaţie mai tânără şi una mai veche. Lupta pentru recunoaştere este parte componentă a fiinţei umane. Un scriitor de renume îşi pierde fiul, durerea sa este imensă. Bolnav şi ros de remuşcări se întoarce în oraşul crimei, Petersburg. Maestrul din Petersburg ( The Master of Petersburg ) a lui John Maxwell Coetzee este un roman despre relaţia tată fiu. Moartea fiului marelui scriitor este învăluită în mister. Neputinţa acestui mare scriitor se transformă într-o ură împotriva tuturor care trăiesc. Nu poate înţelege de ce tocmai fiul său a murit. De ce moartea l-a ales? Această frământare este prezentă pe tot parcursul acestui roman. Măcinat de epilepsie, pe care o numeşte boala prăbuşirii , marele scriitor trăieşte cu o mare vinovăţie. Este el autorul moral al dispariţiei fiului său? Răspunsurile din roman sunt pline de mirare.  Fiul său era membru al unei organizaţii clandestine revoluţionare, Răzbunarea Poporului, una dintre sutele organizaţii de acest fel  din Rusia veacului al-XIX-lea. Dragostea este o confirmare a morţii. Impulsul erotic este o certitudine că nu vom mai exista: Un trup apt de noi experienţe, o conştiinţă care ştie că vine moartea. Tema centrală a romanului este eternul duel dintre tată şi fiu. Fiul îşi omoară tatăl imaginar sau tatăl fiul. Fiul marelui scriitor nu era fiul său natural, era fiul vitreg. Ataşamentul marelui scriitor ne poate indica o vinovăţie. L-a împins marele scriitor pe fiul său la moarte?  Trădarea este prezentă pretutindeni, în mintea marelui scriitor el însuşi este o trădare. O trădare fără limite o spovedanie fără sfârşit. Mi-am pierdut...

Noul opiu al intelectualilor

A fi intelectual înseamnă să adopți un mod de a trăi. Nu este suficient să ți se pună eticheta de intelectual. Dacă ai scris câteva cărți, ai citi două rânduri de biblioteci nu ești un intelectual. Un adevărat intelectual, în opinia mea este un cuget liber. Nu aparține unui grup socio-politic, nu are pasiuni mărunte, nu este atras de jocuri de culise. Bineînțeles că un intelectual poate fi membru al unor organizații și societăți discrete dar această aparteneță nu trebuie să-i schimbe alura și etos-ul. Apartenența la un grup nu te definește ca membru al acelui grup din anumite puncte de vedere, mă refer aici la setul de norme și valori al grupului. Există mișcări și grupuri de intelectuali care respectă regula de aur a valorii intelectualul, libertatea în exprimarea opiniilor și a  valorilor  pe care le consideră. Cultura enciclopedică și un statut encomiastic nu te definesc ca intelectual. Intelectualul din timpurile noastre suferă pentru că este deturnat de  un factor extern care îl fascinează și îl îngenunchează. Cultura de consum sau producția de masă, acesta este noul opiu al intelectualilor. Fiecare intelectual dorește ca producția sa, să fie cunoscută și adulată cât mai repede posibil. Mai grav dorește ca fiecare producție să fie răsplătită cum se cuvine. O producție intelectuală nu este  un bun de consum. Aceasta, producția intelectuală.  nu trebuie imediat să-și justifice investirea unor resurse necesare făuririi. Un produs intelectual consumă enorme resurse și niciodată nu poate fi răsplătit cum se cuvine. Se întrebau Borges și Sabato, cât valorează inspirația și talentul? Acestea nu pot fi cuantificate. Dacă vom încerca să le aplicăm unități de măsură le vom demantela din sufletul și  din duhul omului. Acest nou opiu al intelectualilor nu trebuie consumat. Un intelectual nu trebuie să devină dependent de piață. Știu foarte bine că totul în această lume costă. Dar producția intelectuală dacă are...

« Older Entries Next Entries »