Naghib Mahfuz – Miramar

Premiul Nobel pentru Literatură, 1988 De Alexandru Cristian “prin lucrări bogate în nuanţe când realiste, când ambigue, a realizat o artă narativă arabă care se aplică întregii umanităţi”. Ce este destinul? Există  un destin? O viaţă de om este scrisă într-o carte divină? Destinele oamenilor sunt atât de pline de inexplicabil încât te întrebi dacă există o logică. Logica destinului unui om este că acel om trăieşte. Viaţa are o logică a ei. Dar întâmplările din viaţa unui om…? Pensiunea Miramar este locul unde se împletesc destine. Vieţile oamenilor sunt atât de diferite chiar opuse. Ce îi leagă totuşi? Locul acestei pensiunii care este mitic. Cheia destinului lor este o clădire veche bătută de arşita deşertului şi de briza Alexandriei. Grecoaica , patroana pensiunii, este un oracol de fapte şi de întâmplări. Prin ea există pensiunea , destinul ei s-a împletit de această pensiune. În destin există viaţă şi moarte. Moartea a cuprins şi pensiunea. O crimă fără explicaţie va desăvârşi destinul pensiunii, Alfa şi Omega. Numele pensiunii Miramar este o metaforă plină de mister. Un loc în care oamenii vin , pleacă, se nasc şi mor sub privirea plină de calm a mării. Fascinantă , eterna şi unica mare care asistă pasivă la evenimentele din viaţa oamenilor. Naghib Mahfuz a scris acest roman cu gândul la însemnătatea locurilor şi lucrurilor în viaţa oamenilor. Roman citadin cu tentă poliţistă este un roman  ce descrie societatea egipteană la jumătatea secolului trecut. Frământarea politică era prezentă la toate nivelele societăţii ; monarhie sau republică , democraţie sau autocraţie. Întrebări pe care personajele şi le pun în mod conştient nerealizând că nu vor mai afla răspunsul. Timpul are toate răspunsurile. Roman scris cu vervă plin de lirism social , o veritabilă frescă a Egiptului. Acest roman ne confirmă talentul lui Mahfuz de  a descrie complexitatea unei societăţii şi dramele acesteia. Societatea egipteană...

Tragica predestinare a geniului moldovenesc

Un popor se împlinește prin personalitățile sale. Dimensiunea marilor oameni  este rezultatul istoriei unui popor. Moldovenii au visat mult, au luptat mult, au sperat mult și au suferit mult. Nașterea geniului moldovenesc este nașterea unei suferințe exprimate în geniu.          La apusul vieții, urmărit, amenințat și hăitut Mihail Manoilescu scrie un eseu de o uriașă sensibilitate Tragica predestinare a geniului moldovenesc. O carte despre  îndrăzneala marilor personalități din istoria Moldovei de a se lupta împotriva Istoriei. Mihail Kogălniceanu  a fost cel mai moldovean dintre moldoveni. Născut din boieri mijlocii,  a fost caracterizat de o totală indiferență față de cariera lui personală și de  o luptă asiduă pentru soarta neamului său.  Un om tihnit, un moldovean caracteristic,  zbuciumat de o neliniște a tristeții… neamul său și nevoile acestuia. În anul 1859  a insistat să fie șters de pe lista candidaților la domnie din Moldova pentru a putea înfăptui unirea cu Țara Românească, alegând un domn unic. Așa cum Leopardi scria într-un vers, așa și Kogălniceanu își spunea eu singur voi lupta eu singur voi cădea. Personalitate remarcabilă a culturii noastre Kogălniceanu  a fost un tragic moldovean prin patima și abnegația cu care și-a slujit țara, ștergându-și discret lacrimile amărăciunii. Alexandru Ioan Cuza este prietenul și colaboratul lui Kogălniceanu. Domnia sa a rămas în istorie ca un moment unificator și reformator al României. Fondatorul statului român modern Cuza a suferit datorită unei oligarhii obsedată  de putere și de influență. Mihail Manoilescu scrie ’’actul cel mai ignobil în istoria politică a României este detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. ’’ Mihail Kogălniceanu a spus despre Cuza că nu greșelile ci faptele sale i-au adus detronarea. Renunțând la domnie și refuzând diferite oferte de a reveni pe tronul țării Alexandru Ioan Cuza  a fost un tragic moldovean ce a luptat pentru progresul și dezvoltarea țării sale. A privit cu demnitate monstruoasa coaliție și a  zâmbit...

Par Lagerkvist – Baraba

Premiul Nobel pentru Literatură, 1951 De Alexandru Cristian “pentru vigoarea artistică şi adânca originalitate cu care a căutat în creaţia sa răspunsul la veşnicele întrebări ale omenirii.”  Istoria creștinismul este agitată. Plină de iubire și ură, de loialitate și trădare, de credință și de apostazie. Creștinismul este religia care își fundamentează trăirea pe ființarea Fiului lui Dumnezeu.  Baraba (Recenzie Marius Ghilezan) a fost osândit la moarte. Un hoț nevrednic din marea cetate a Ierusalimului. Împreună cu el a fost osândit un rabin evreu pe care unii îl adorau ca și pe Mesia. Hoțul nu știa puterea acestui rabin. Marea întrebare a lui Baraba a fost de ce Mesia s-a lăsat biciuit, pălmuit, umilit, scuipat și răstignit? Pentru iubirea de oameni răspundeau toți. Nu va uita niciodată privirea mamei lui Iisus de pe Golgota. O privire care cuprindea toată deznădejdea lumii și aduna în ochi vinovăția veacurilor. Baraba nu crede că cel răstignit este Mesia. Nu-și poate imagina cum de acceptă umilințele. Nu pricepe sau nu vrea să înțeleagă. O femeie simplă îi spunea lui Iisus care trecea pe drumul Ierusalimului;  nu vreau o minune, te priveam,  Doamne, doar trecând.  Atunci Iisus îi spune adevărata înțelepciune Iubirea. Iubiți-vă toți, acesta este îndemnul Domnului. Iisus a strigat în fața judecatei: Sloboziți-l pe Baraba și răstigniți-mă pe Mine. Femeia simplă va fi osândită și va pieri în chip mucenicesc. Baraba răzbună moartea ei cu o crimă. Baraba nu poate iubi este singur, este singurătatea întrupată. Pentru el exită Împărăția Morții care este nimic. Trăirea pentru Baraba a credinței este neliniștea cunoașterii;  dacă într-adevăr cel răstignit era Mesia, dar nu poate fi… nu se lăsa umilit. Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor nu poate fi batjocura unor oameni simpli. Închide ochii și vede întunericul de pe Golgota, atunci Iisus și-a dat sufletul.  Acel întuneric nu-l va uita toată viața sa, o umbră asupra Orașului Sfânt. Un...

Alexandru Cristian – Sabato&Bolaňo. Fascinaţia de a trăi

Luna aceasta este luna în care doi mari scriitori ai Americii Latine şi-au intersectat drumurile, unul prin moarte altul prin naştere. Ernesto Sabato a murit în această lună, Roberto Bolaňo s-a născut în această lună.Moartea şi viaţa s-a împletit în această lună plină de lumină. Paradoxal sau nu Bolaňo a murit în iulie iar Sabato s-a născut în iulie. Unul a murit la o vârstă matusalemică celălalt în plină forţă creatoare. Opera lor stă mărturie asupra oamenilor ce au fost. Ernesto Sabato un enciclopedist, un om plin de vitalitate şi de sete de cunoaştere.Roberto Bolaňo un rebel, un scriitor citit, un intelectual realist, un om care a simţit viaţa în toate amănuntirile ei.Opera lui Sabato este a unui înţelept care se luptă să salveze lumea cea a lui Bolaňo a unui intelectual care ştie că a pierdut lupta dar care mai speră în găsirea unor insule de viaţă pură.Primul este un utopic al doilea un pragmatic.Ce au în comun?Voinţa de a arăta lumii că se poate trăi şi frumos, că ne putem lipsi de răutate şi că putem promova o iubire sinceră şi devotată. Fascinaţia de a trăi este la amândoi atât de mare încât în scrierile lor nu încetează să se mire în ceea ce priveşte  sensul acestei vieţi, la destinul omului în această lume.Viaţa este fascinantă deşi uneori pare absurdă şi grotescă la Bolaňo şi înnebunitoare la Sabato.A trăi este la aceşti doi autori egal cu a spera.Inspiraţia dostoievskiană se vede la amândoi(mari creatori prin excelenţă) prin voinţa de a explica fiecare cu propriul său mecanism crima, un fapt abject la Bolaňo şi un fapt explicabil la Sabato.Amândoi consideră crima ca o fractură în desfăşurarea normală a istoriei, de fapt este cel mai de neînţeles lucru făcut de om. Sabato şi Bolaňo sunt două faruri ce trebuiesc aprinse din ce în ce mai des într-o lume în...

Serghei Dovlatov – Geamantanul

De Alexandru Cristian Viaţa într-un stat totalitar nu este atât de plicitisitoare pe cât am putea crede. Oamenii se străduiesc din răsputeri să trăiască bine.  Într-o societate închisă contrabanda şi falsul sunt la mare căutare. Rusia sovietică a anilor 1970 părea o fantomă uriaşă pentru Vest, ruşii se obişnuiseră să trăiască aşa. Iadul era mai vesel, ne povesteşte un tovăraş ce lupta contra împlinii comunismului. Geamantanul plin cu lucruri ne poate aduce aminte de o grămadă de întâmplări.  O cămaşă, nişte şosete, o mănuşă. Un emigrant rus deschide un geamantan care cuprinde povestea vieţii sale. O viaţă petrecută în Rusia sovietică unde teama era la tot pasul. O povestire în ramă savuroasă, plină de substanţă şi de înţeles, Geamantanul este o filosofie a istoriei subtilă şi ironică. Fiecare lucru din geamantan ne povesteşte câte ceva. Şosetele finlandeze de nailon de micul comerţ şi trafic de pretutindeni, centura de ofiţer de o armată plină de adepţii ai lui Bachus, nişte ghete de o statuie a celebrului savant Lomonosov, o căciulă de blană de însemnătatea banilor. Ironic, inteligent cu un scris realist expresiv Serghei Dovlatov este revelaţia literaturii ruse la final de secol XX. Un secol măcinat de conflicte şi ură. Dovlatov este un Dostoievski modern, vesel şi sarcastic. Iadul său este un circ, o comedie în care toţi sunt actori cu voia lor. La Dostoievski omul se chinuieşte între fizic şi metafizic la Dovlatov omul îşi dă seama de inutilitatea sa pe pământ într-o anumită eră istorică. La Dostoievski persoanele gândesc atemporal, la Dovlatov oamenii sunt temporali, palpabili, reali. Conflictul om-stat este reprezentat, la  Serghei Dovlatov, de încercarea de multe ori amuzantă de a păcăli   un sistem monstruos. Monstrul este păcălit cu  umor şi ironie. Într-o lume tristă trebuie să zâmbim şi să simţim evenimentele. Tragedia nu este tipică omului de rând. Dovlatov scrie comedia omului simplu,  Dostoievski  ne povesteşte...