Norman Manea – Captivi

De Alexandru Cristian O societate închisă este una plină de oameni cu destine greu de realizat. O astfel de societate predispune la frustrări, claustrare şi neîmplinire. O captivitate fără ieşire şi fără orizont în timp. Captivi într-o societate comunistă incipientă şi plină de ură trei destine se împletesc spre a îndeplini un singur ţel, nerealizarea. Romanul lui Norman Manea este împărţit în trei părţi, Ea, Tu, Eu şi este caracterizat de o atmosferă apăsătoare, de neîmplinire. Ea este o profesoară de franceză obeză cu vocaţie muzicală, Monica Smântânescu. Micimea vieţii acesteia  este străbătută de mizerie interioară şi exterioară. Profesoara aparţinând altor vremuri simte plină de durere şi de  greutate  sfidarea noii elite. Tu nu ai putut împiedica tragedia căpitanului de artilerie Bogdan Zubcu, întors glorios din război şi sinucis în mod fantastic într-o uzină. A doua parte a romanului este analiza psiho-socială a profilului sinucigaşului. Demersul lui Norman Manea seamănă cu cel al lui Lev Tolstoi realizat în Anna Karenina. Eu sunt un căutător al unei vieţi noi în noul regim comunist. Mă simt exilat, deportat şi dezrădăcinat. Proaspăt întors dintr-un lagăr de război ajung să trăiesc într-o societate lagăr. Puzzle-ul acesta compune dimensiunea iniţială  a societăţii comuniste… căutarea. Revoluţionarea completă a tuturor valorilor este haosul permanent al acestui surogat de nouă atlantidă. Omul comunizat forţat “nu regăsea drumul către sine sau către semenii care îl aşteptau”.  Muncitorii care se speteau erau “părăsiţi de semenii lor, îmbătrâniţi”. Războiul a fost o experienţă terifiantă, inumană. “Cadavrele în zdrenţe care reveneau printre cei vii” erau supuse un satanic experiment, transformarea unui om distrus într-un om nou, plin de avânt revoluţionar. Estetica halucinantă a acestui roman ne prezintă o societate gri, prăfuită, firavă, devitalizată, tembelizată până la idioţenie. Un roman străbătut de sufocare, o societate care nu are oxigen, poluată la extrem de noxe ideologice. Titlul Captivi este metafora care descrie cel...

Svetlana Aleksievici – Dezastrul de la Cernobîl

Premiul Nobel pentru Literatura 2015 De Alexandru Cristian „scrierile ei polifonice, un monument închinat suferinței și curajului în vremurile noastre” Câteodată istoria ne face oribile feste. Cele mai sigure lucruri devin un pericol, iar viața o interogare asupra a ceva. Moartea unei lumi nu este neapărat nașterea unei noi lumi. Poate fi declinul perpetuu al acelui univers. Dezastrul de la Cernobîl  a precedat stingerea visului de aur al socialismului sovietic. Evenimentul de la Cernobîl  a lăsat urme adânci fizice dar mai ales metafizice. Oamenii care au supraviețuit catastrofei de la Cernobîl sunt noii hibakusi, hibakusi fiind supraviețuitorii celor două dezastre nucleare din Japonia. În  termeni fizici dezastrul de la Cernobîl  a afectat 2,1 milioane de oameni dintre care 700.000 erau copii. Peste 70% din radiații s-au abătut asupra Bielorusiei. Înainte de Cernobîl rata afecțiunilor oncologice era mică, 82 de cazuri la 100.000 de oameni, după Cernobîl s-a mărit de 74 de ori, 6000 de cazuri la 100.000 de oameni. În termeni metafizici efectele au fost greu de surmontat. Oamenii caută și acum în sufletul chinuit și pustiit vinovatul. Cine e vinovat? Omul de știință, omul de partid, sistemul. Svetlana Aleksievici  a scris o carte în care nu dorește să caute vinovatul. Jurnalista descrie o tragedie umană, încercând să o cuprindă din punct de vedere metafizic. Cartea Dezastrul de la Cernobîl are ca subtitlu Mărturii ale supraviețuitorilor. Sunt gândurile unor omeni care te cutremură și te lasă împietrit în fața Istoriei. Lichidatorii au fost cei care au suferit cel mai mult. Cei care au intervenit exact în momentul avariei. Aceștia s-au îmbolnăvit grav, diferite forme galopante de cancere. Soția unui lichidator povestește plină de uimire cum medicii i-au spus că soțul său nu mai este un om, este un adevărat reactor și că o să ardă amândoi. Dar ea ardea de dragoste pentru bărbatul ei și nimic nu  a împiedicat-o...

Haruki Murakami – La sud de graniţă, la vest de soare

De Alexandru Cristian Rămâne doar deşertul…din visele noastre, din speranţele noastre, din iubirile noastre. Totul este deşertăciune sub soarele vieţii. O  iubire adevărată nu se uită niciodată, câteodată ea lasă urme şi pe albastra zare a morții. Hajime, în japoneză început, este un copil singur la părinți. S-a născut în primul an, în a doua jumătate a teribilului secol XX. O copilărie frumoasă marcată de personalitatea unei fete. O fată nu foarte frumoasă dar cu un magnetism aparte, Shimamoto. Ascultau amândoi Nat King Cole și se gândeau la ce este la sud de graniță. După mutarea sa, Hajime a pierdut legătura cu Shimamoto. În alt loc a întâlnit-o pe Izumi, pentru care a simțit o atracție specială. Odată cu această relație, începută la 16 ani, a început să realizeze că simpla existență  a cuiva poate produce uneori suferințe de nedescris. Prima fată cu care a avut relații intime a fost tot un copil singur la părinți, verișoara lui Izumi. Șocul provocat o va face pe Izumi să-l ignore toată viața. După terminarea liceului Hajime a lucrat la o editură didactică, ducând o viață relativ anostă. Gândurile sale zburau către Shimamoto. A trăit 12 ani între dezamăgire, speranță, singurătate și plictis total.  A cunoscut-o la 30 de ani Yukiko cea care îi va schimba viața. Aceasta îi va dărui două fete și o afacere prosperă, două baruri de jazz foate bine cotate în Japonia. Afacerile merg bine până când o reîntâlnește pe Shimamoto. Emoția revederii îi schimbă cursul vieții, îl readuce la viață și îl poartă la sud de graniță și la vest de soare. Printre mexicanii revoltați pe gringos și printre țăranii ruși izolați în taigaua siberiană, Hajime visează la o viață  în care Shimamoto este mama copiilor săi, nu Yukiko. Dar în viață trăim cu alegerile noastre, deși trecutul ne ajunge din urmă. Shimamoto a reapărut în viața...

Milan Kundera – Insuportabila uşurătate a fiinţei

De Alexandru Cristian Experienţa de viaţă a lui Milan Kundera este fără îndoială unică, un om prins între două lumi. Lumea închisă, rece şi cenuşie în care a început să creeze şi lumea plină de soare unde a putut crea fără spaimele blocajului sau ale interdictului.Nesnesitelná Lehkost Bytí în română înseamnă Insuportabila uşurătate a fiinţei, titlul unui celebru  roman scris în 1984. Roman pe care pot să-l descriu într-un singur cuvânt reîntoarcere. Kundera ne semnalează spaima eternităţii, fiecare secundă se reîntoarce, este o repetabilă povară ca să folosim metafora lui Păunescu. Romanul începe sub simbolul părăsirii Tomas se întâlneşte cu Tereza care ţine într-o mână un un coşuleţ ce conţine un bebeluş(copilul lor Simion) iar în cealaltă mână romanul Anna Karenina de Lev Nikolaievici Tolstoi.Deşi cei doi formau un cuplu Tomas era legat de o mulţime de femei printr-o serie de prietenii erotice, cea mai strânsă o avea cu Sabina o pictoriţă.Aceste prietenii excludeau dragostea din viaţa lui, erau dominate de carnal, de atavism în formă elevată.Pentru Tomas iubirea era un act de compasiunea-milă, Tereza era acceptată în jurul său dintr-un altruism ciudat. Evenimentele se succed haotic şi repetat personajele se confundă cu situaţia politică din ţară, ocupaţia sovietică .După cele 72 de zile de ocupaţie sovietică în 1968, cei doi pleacă din Cehoslovacia în Elveţia . În Insuportabila uşurătate a fiinţei un imperativ este cheia aflării deciziilor haotice luate de personaje, Es müß sein(Trebuie să…). Tinereţea celor doi ne este povestită în partea a doua a romanului, de aici observăm că Tereza era dominată de introspecţie şi de o oarecare  frică de a trăi, greaua uşurătate de a trăi, iar Tomas a avut o  tinereţe mai activă dar plină de obsesii fantastico-erotice.În  a doua parte a romanului Tomas este condus de pasiunea pentru Sabina, acest far al vieţii lui este completat de o căţeluşă drăguţă care va avea...

Eric Emmanuel Schmitt – Elixirul dragostei

De Alexandru Cristian Dragostea e un mister de nepătruns. Un sentiment unic ne inundă sufletul când ne îndrăgostim. Când iubim inspirăm sentimente şi expirăm dragoste. Oare putem iubi fără a fi iubiţi? Oare ne putem sacrifica ştiind că vom fi iubiţi?     Doi îndrăgostiţi, Adam şi Louise, după o poveste de dragoste de 5 ani, pun capăt  unei furtuni de sentimente. Cu adevărat s-au iubit… El la Paris, respirând parfumul ei favorit Cuir de Russie de la Chanel şi citind cartea ce are mirosul ei, Legături primejdioase. Ea în Montreal, amintindu-şi nopţile cu miros de aventură în Parisul iubirii lor. Într-un email Adam îi propune să rămână prieteni. Pentru apriga Louise acest lucru este o umilire şi o degradare totală. Ea femeia cea mai răsfăţată din Paris să devină o simplă amică? Nu poate fi de acord. Adam îi spune că doar pielea desparte iubirea de prietenie. Tot el subliniază că sentimentele şi sexul sunt două planuri diferite. Putem avea acelaşi sentimente profunde fără să avem o relaţie fizică. Prietenia nu e poluată de carne, scrie maliţios Adam. Adam un psihanalist care arată bine, elegant şi îndrăgostit de parfumuri, crede că a găsit Elixirul dragostei. Meseria sa îl poate face atractiv în faţa multor femei şi fatal în faţa pacientelor sale. Când apare Lily, o  prietenă cu Louise, Adam devine un biet îndrăgostit dus de val. Stăpânirea de sine este o palidă amintire în faţa zeiţei din ţara frigului, cum o alintă el. În America de Nord, bărbaţii au o viaţă mai grea decât în Europa. Acolo este înrădăcinat un curent feminist care împletit cu antimachism-ul visceral produce un cocktail de resentimente faţă de curtoazia bătrânului continent. Louise îi transimite că are o relaţie cu Brice. O poveste de iubire sau o plăsmuire a unei femei rănite? Adam răspunde plin de avânt, îi descrie nopţile pariziene şi normande trăite...