Umberto Eco – Numărul zero

De Alexandru Cristian Un roman politic de real succes trebuie să aibă o paletă întreagă de fapte, momente și personaje. Nu există carte mai fascinantă decât cea inspirată din realitate. Realitatea depăsește cu mult imaginația. Anul 1978 este debutul unui deceniu de turbulențe în Italia, o Italie ancorată în vise neofasciste. Tânăra democrație se luptă cu fantomele trecutului și cu spaimele prezentului. Colonna este un jurnalist de cincizeci de ani, cu O experiență relativ modestă. Talentul său scriitoricesc a fost remarcat de Simei un jurnalist speculant conectat cu o rețea plină de mister politic. “Ghostwritter”, Colonna intră în lumea lui Simei optimist că va reuși o metamorfoză a presei din Italia. Simei îi propune să fondeze un ziar Mâine. Un ziar despre evenimente politice și sociale ce se vor întâmpla. Din acest ziar se vor evidenția idei care vor manipula societatea italiană dar și cultura. Ratații și autodidacții au privilegiul erudiției, ne învață Umberto Eco. Colonna era un erudit dar un ratat par excellence. Cartea pe care Simei dorea să o scrie împreună cu redactorul său adjunct, Colonna Mâine:ieri era o trecere în revistă a evenimentelor ce au zguduit Italia în deceniul violent, 1978-1988, cu extensie până în anul 1990. Comandorul Vimercate patronul din umbră al acestui ziar este o mână pe care nimeni nu o intuiește, este un editor ce plătește o echipă de ziariști, aparent naivă, pentru a scoate 12 numere. Numerele vor apărea înaintea ziarului, ca un fel de avertistment despre acest proiect editorial, vor fi numere zero, 0/1, 0/2….0/12. Un avertisment pentru elita italiană, nimeni nu poate tăinui secretele față de presă. Romano Braggadocio un ziarist angajat în această echipă este tipul omului căutător de mistere ascunse și inventator de povești greu de crezut. Doar că uneori scormonitul prin trecut poate trezi la realitatea monștri care te pot devora. Braggadocio îi povestește lui Colonna cum...

Ultimul inițiat

Moartea este o certitudine, poate singura din acest Univers. Unul dintre cei mai mari scriitori italieni a trecut in neființă. O minte uriașă, filosof si semiotician de marcă, Umberto Eco s-a impus literaturii lumii printr-un roman criptic despre eterna bătălie dintre bine și rău Numele trandafirului. Scrierile lui Umberto Eco îți trezesc cele mai profunde întrebări și alegații despre viață și esența acesteia. Înainte ca Racul este o carte de eseuri despre voința politică de a schimba lumea, exact ca racul un pas înainte doi înapoi. Istoriile lui Umberto Eco, Vertigo-lista infinită sunt cărți eclectice și enciclopedice. Scrierile sale ne demonstrează voința sa de a cripta informația dobândită de a o face introspectivă. Ultimele sale romane sunt prinse în actualitatea acestei lumi, Cimitirul de la Praga, Zero sunt cărți despre actualitatea conflictelor istorico-politice. Pierderea lui Umberto Eco ne provoacă o durere, un mare inițiat și învățat a plecat dintre noi. În cărțile sale putem observa tot timpul o frică de moarte și de incertitudine, Umberto Eco ne arată că viața trebuie trăită ca o cunoaștere, ca o treaptă spre Înțelepciune. Ce va rămâne după Umberto Eco? Certitudinea că a fost un inițiat, un metafizician clar nu unul abstract, o minte dornică de cunoaștere și de căutare. Citind opera lui Umberto Eco ai dorința de a căuta și de nu te opri niciodată. Niciodată un mare scriitor nu moare în glorie, de fapt moartea oamenilor mari este adesea lipsită de glorie. De fiecare dată când trec pe lângă Mănăstirea Melk din Austria, mă gândesc la Numele Trandafirului. Se spune că poți trăi 1000 de ani fără ca lumea să te știe sau un an ca toată lumea să fi auzit de tine. Omul trece dar opera rămâne spune Miguel de Cervantes. Umberto Eco s-a dus dar acum descoperim adevărata dimensiune a operei sale. Un glas al vieții și înțelepciunii care...

Mia Couto – Veranda cu frangipani

De Alexandru Cristian Moartea ne visează pe noi sau noi visăm moartea? Trecerea de la viață la moarte este văzută de mulți ca o ușurare, ușurătatea morții și greutatea vieții. Privind cerul ne dăm seama că suntem trecători  printr-un timp fără  eroi și plin cu morminte. Veranda cu frangipani privește tragedia azilului de bătrâni din fortăreața São Nicolau. Un xipoco, un strigoi pe nume Ermelindo Mucanga revine la viață pentru a simți că  a trăit. Pentru a muri în moarte. S-a întrupat cu ajutor unui animal mitologic,  Halakavuma, în trupul unui polițist tânăr Izidine Naíta. Acesta venise la azil să investigheze asasinarea directorului Vasto Excelêncio.  Bătrânii din  jurul lui au doar o singură speranță, moartea care îi va reda vieții. Navaia, bătrânul portuhez, Nhonhoso și Nãozinha așteaptă ca oceanul să le înece trupurile și să îi facă nemuritori. Pentru că ei spun că apa nu are timp, apa te salveaza de nenorocirea vieții. Istoria tragică  a Mozambicului este derulată prin  fața ochilor lui Izidine care se întreabă cum arborele frangipani, a rămas așa de iubit și de frumos. Bătrânul portughez spune că se îmbată cu infinit când miroase florile alb-aurii ale arborelui. Veranda cu frangipani este martorul crimei dar și  a poveștilor mitice ale bătrânilor. Crezurile bătrânilor îl fac pe tânăr să realizeze arhaismul țării, iar pe xipoco prospețimea culturală a  imensei verande întinse deasupra Oceanului Indian. Țara a ajuns ca o coajă de portocală, stoarsă de conducătorii ei, meditează trist Salufo un soldat cu rădăcini în pământul însângerat al umilitei sale țări. Ermelindo realizează că pentru a scăpa din moarte singura soluție este să facă un ultim gest eroic  penru ca lumea să devină o lume în care orice om este respectat, numai pentru că e viu. La final spiritul lui Ermelindo renaște în arborele de frangipani, unde va dăinui veșnic, ca o jertă pe altarul unui popor...

O nouă eră Nobel

Recunosc am fost uluit și chiar consternat de aflarea câștigătorului Premiului Nobel pentru Literatură. Vă mărturisesc pariasem pe Ismail Kadare, dar îmi doream foarte mult să-l câștige Norman Manea. Nu a fost să fie.  A fost o jurnalistă din Bielorusia. Am privit sceptic nominalizarea pănă m-am dus la o librărie și am citit o pagină din cartea apăruta în România. Am cumpărat cartea și am citit-o toată.              La final am realizat că deja intram într-o nouă eră a Premiului Nobel. Și că investigațiile de presă pot deveni atât de importante încât să fie răsplătite cu un astfel de prestigiu. Trebuie să vă mărturisesc că mă bucur că și instituțiile conservatoare evoluează dar îmi păstrez o rezervă. Nobelul trebuie să rămână literaturii iar Pulitzer sau Lorenzo Natali sau orice alt  prestigios premiu trebuie atribuit presei. Deși Svetlana Aleksievici a scris o carte minunată, cutremurătoare și merită orice premiu, acordarea Premiului Nobel a arătat că viziunea Academiei Suedeze s-a schimbat. Am intrat într-o nouă eră a Premiului Nobel. Deși  a fost criticat că s-a politizat Nobelul a evoluat spre probleme fundamentale ale omenirii: știință, criză economică, socială, clivaje sociale. Cărțile în acest domeniu, mă refer la cele cu alură beletristică, vor fi de acum încolo mai prezente pe listele scurte ale Academiei Suedeze. Ca și gând de final m-aș bucura ca tragedia comunismului și deceniul absurd expus de Norman Manea să primească o recunoaștere deplină sau sinistra Albanie atât de minunat expusă de Ismail Kadare. Premiul Nobel ne va mai oferi multe surprize dar și certitudini. Îndrăznesc să fac o predicție.   În anul 2016 laureatul Premiului Nobel pentru Literatură va fi poetul sirian Adonis când poate situația din Siria se va tranșa...

Necuprinsul Eminescu

A scrie o piesă de teatru despre Mihai Eminescu este ca şi cum ai încerca să prinzi o stea cu o mână. Titanismul lui Eminescu este dovedit prin uriaşa sa operă şi nemărginita profunzime a scrisului său. Mihai Eminescu spunea că un geniu apare mai rar decât o nouă stea pe cer. Tragismul vieţii sale este în contrast cu luminozitatea operei sale. Viaţa i-a fost meteorică iar creaţia universală, veşnică. Deşi a trecut de tânăr spre astre a reuşit să creeze fundamentul limbii române. Patron  absolut al culturii române, Mihai Eminescu este metafora limbii române. Limba strămoşească a cules-o şi a  întrepătruns-o cu noi cuvinte dând naştere unei opere măreţe, limba literară. Geniu total al neamului românesc şi absolut al culturii noastre Mihai Eminescu a realizat neputinţa omului şi efemeritatea sa. Opera sa a anticipat veşnicia. De ce Eminescu este veşnic? Pentru că a scos veşnicia din pământul vechi al folclorului nostru. Eminescu este puntea temporală între tradiţie şi modernitate în cultura noastră. O piesă de teatru despre viaţa sa este plină de subiectivism şi lasă loc de interpretări. Niciodată o mare personalitate nu a fost lipsită de controverse. Mihai Eminescu nu este o controversă sau nu ar trebui să fie. Mihai Eminescu este unic şi nu trebuie minimalizat prin diverse scenarii şi teorii. Dragostea de Eminescu m-a făcut să-i studiez viaţa şi opera. Ambele se împletesc în mod admirabil şi dau naştere unui Eminescu real, un om lucid de forţa sa creatoare şi mentală. Un om care  a scrutat istoria, prezentul şi viitorul neamului său. În aceea epocă nu exista om mai informat decât Eminescu. Poetul nostru era pasionat de cunoaştere şi citea tot ce putea; cărţi, enciclopedii, ziare, reviste, manuale, almanahuri şi multe alte pagini scrise. Eminescu este definiţia literaturii române. Fără el această literatură este mai săracă şi greu  de remarcat. Literatura noastră se împarte în...