În urmă cu ceva timp o veste m-a zguduit. Un mare scriitor nu mai poate să scrie, nu-şi mai ştie opera. Condamnarea sa la uitare este o cruntă pedeapsă, m-am gândit iniţial. Reflectând mi-am dat seama că este o minune. Timpul scriitorului s-a oprit exact unde a dorit el, în liniştea vieţii pe care a descris-o în Un veac de singurătate. Satul Macondo încremenit în istorie este parte a istoriei lumii şi a Columbiei. Acolo timpul aşteaptă, se aşează umil pe o bancă şi priveşte evenimentele.
Gabriel García Márquez s-a aşezat pe bancă lângă timp şi se uită la Macondo. Eternitatea ideilor sale este sculptată cu slove de granit în pământul lumii. Opera sa este un monument închinat singurătăţii omului dar şi a timpului. Timpul în goana sa este atât de singur. Condamnat la uitare, García Márquez este prins pe aleea prăfuită a satului Macondo cu un trandafir galben în mână, spunând că nimic nu este mai frumos decât să trăieşti aşa cum îţi doreşti. Nemaiştiind prezentul gândul său este purtat de uriaşa sa minte către timpul fără istorie al operelor sale. A refuzat să mai ştie ce este în jurul său, răutatea şi minciuna în lume a fost prea mare pentru a mai putea scrie ceva.
Acuzat de-a lungul vieţii de tot felul de partizanate politice, columbianul s-a retras într-o coordonată spaţio-temporală unde nimeni nu îi mai poate face rău. Cel care a scris poate cel mai frumos roman de dragoste al secolului XX trăieşte în pace cu gândurile sale. Scriitura sa a fost orientată către om şi sufletul său. Iubirea pentru el a fost o patimă. Sacrificiul pentru ceea ce iubeşti este cel mai mare posibil. Închis un an şi jumătate a creat o nouă lume. Demiurg şi stăpân al timpului García Márquez nu uită să ne lase un mesaj înainte de plecarea definitivă, opera sa. Gândurile pe care le naşte opera sa sunt seminţe ce pot înrodi şi da flori ce vor deveni poezii, nuvele sau romane.
Uitarea este lucrul cel mai bun pentru om, fără ea nebunia ne va bate în poartă. Dorinţa de a uita că exişti a fost prezentă la García Márquez în romanele sale. Pentru că acum uită tot ce este în jurul său, opera sa nu-l uită. În fiecare zi într-un colţ al lumii un om citeşte un rând scris de el sau vede un film sau o o piesă de teatru inspirată de el. Opera l-a învins pe maestru, acesta cuminte s-a retras în umbra istoriei. Opera străluceşte ca un soare dar în spatele lui este o lumânare veşnic aprinsă, mintea lui García Márquez.
Condamnat la uitare noi suntem condamnaţi să nu-l uităm. După un veac de singurătate vine o tăcere ca o beznă, moartea timpului. După ce nu va mai fi timp o undă din spaţiu va şti că a fost prevăzută într-o carte aruncată într-un colţ al planetei albastre.
Cristian Alexandru
Vezi…? ai crede ca si-a anticipat iesirea din lumea asta, asa cum lumea din Macondo se tot schimba in timp ce aflai ce scrie in Carte. Nu a invins nimeni pe nimeni. Maestrul si-a facut datoria si,cum ar spune un personaj al lui Marin Sorescu, acum se odihneste si lasa opera sa vorbeasca. Ce poae fi mai frumos?