De Marius GhilezanPovestea Soniei, Soni, pentru prieteni, este simplă. O tânără la 20 şi ceva de ani află că are cancer în ultima fază. Decide să trăiască viaţa la maxim. Sex, droguri şi boală. Totul extrem de dens. Scrisul este în acord cu viteza vieţii. La cei bolnavi timpul se comprimă. Doar în astfel de stări degradante, îţi dai seama de valoarea darului lui Dumnezeu.
Autorul povesteşte în ritm cinematografic aventurile fetei, decise să-şi consume cu poftă măruntele clipe rămase. Ce e interesant e că naratorul nu stă deoparte. Decide să intre în scenă. Ca debutant. Răscoleşte prin sertarele existenţei fiinţei devorate de viermele bolii, în loc să profite de un trup ce i se oferă lasciv. Nu promite că scrie romanul. Lasă cititorul să se dumirească. Schimburile de mailuri îi trădează apetitul pentru poveste. Fata l-a incitat la scris. Şi-a fixat dead-line-ul. Timpul zbura. Cititind mi-am amintit de poezia lui George Lână, timişoreanul meu, care în volumul Tulpina mea nevăzută are încercări reuşite de condensare a spaţiului dintre două secunde. E incredibil cum poţi măsura timpul când vezi finish-ul ca o provocare, ca pe o amăgire, dar ca staţie sigură pentru fiecare dintre noi.
Dimensiunea vieţii are în spaţiul dintre cuvintele gong şi imperativele morţii gust de iarbă, mestecată cu adrenalină şi pofta de fugă.
În cartea lui Andrei Ruse personajul aduce, conştient sau inconştient, un elogiu acelui carpediem pe care-l uităm permanent. Parcă John Lenon zicea că viaţa e ceea ce trece pe lângă noi când facem planuri de viitor. Planurile Soniei sunt simple. Drog şi apetit de sex. Trăieşte intens în spaţiul dintre două zile, cât un amărăştean într-o viaţă. E bnucuroasă că nu va avea grijile unui om normal, responsabil. Pluteşte deasupra realităţii, nimbul ei e un galant trofeu pe gârbova existenţă umană, între serviciu, casă şi somn.
Caligrafia textului e simplă. Oricine poate citi romanul. Fie din postura de coafeză sau din impostura de ibovnică a stareţului din deal.
Evadările din realitate în imaginarul morţii sunt elocinţe care ne dovedesc că autorul Andrei Ruse e veritabil. Nu e nici mult Bulgakov, nici puţin Ginsberg. E un povestitor cu ştaif.
Citind am avut certitudinea că doar proştii se ascund de boală pentru efemeride, deştepţii iau fructele coapte şi trec la altele….pentru că, nu-i aşa, timpul nu are răbdare.
Andrei Ruse reuşeşte să scrie o tuşă groasă peste obrazul unei societăţi bolnave care nu-şi cunoaşte boala. Fiecare individ doreşte să moară cât mai târziu posibil, vorba autorului.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply