De Octavian Mihalcea
Poemele lui Alexandru Cristian cuprinse în volumul său de debut, Versuri ciobite, beneficiind de ilustraţiile elocvente ale graficianului şi poetului Alex Ivanov, ies în evidenţă prin aprofundarea metafizică a principiului Yin, astăzi aproape ocultat într-o lume ce depreciază sensibilitatea. Poetul e convins de inconsistenţa tuturor formelor fără fond înconjurătoare, simple sintagme care cu timpul devin supărătoare. Pare plauzibilă, chiar dezirabilă, evaziunea în spaţiile supramundane, aflate total la îndemâna jocurilor imaginaţiei. În viaţa care se vieţuieşte, fiorul liric este în pericol de anesteziere. Şi totuşi, veşnica încredere se manifestă: Vorbesc de metafore uitate acum,/ când scriu cuvinte ce sunt goale,/ speranţe în literatură mai am, cu greu/ un mort în mine se trezeşte la poezie. (Anti-Poezia). Cel ce îşi încearcă destinul în ultrasimţitorul spaţiu artistic participă la o aventură iniţiatică. Adorând nuanţele magice dintr-un peren context inefabil, Alexandru Cristian recunoaşte cu lăudabilă modestie că este la începutul unui drum parcurs odată de titani. Dar, gloria e trecătoare şi viaţa mult prea scurtă. Rămâne veşnicia versului. Asistăm la invocarea figurii lui Jorge Luis Borges, pin intermediul imaginilor luxuriante, livreşti: Ecouri din haremuri aude, dulci melodii persane/ îl fascinează, îl atrag ca un magnet oriental/ privit cu mirare./ Îşi aduce aminte de cartea ce-o ţine în mână,/ de fluviul de legende, de misterele acelei biblioteci/ ce nu va mai fi deschisă de nimeni, o eternitate,/ decât de el, de Borges…(Rânduri pentru Jorge Luis Borges). Alexandru Cristian observă efectul adesea traumatizant pe care maşinăria socială îl are asupra stării creatoare. Iau naştere imagini tuşante. Avangardele ar fi putut asuma cu uşurinţă aceste intense fugi din uzual, straniu penetrante: Zgomotul surd de motor bubuie în creierii/ sparţi ai unui uitat poet pe caldarâmul oraşului./ Strigătul de disperare este înecat de un filosof,/ în aur şi trădare, în minciună şi agonie./ Ajutorul unui bătrân fuge lovit de un soldat/ ce a devenit sclav, mângâierea unui copil e batjocorită/ de Satan cel atoateştiutor, iubirea e pălmuită/ de argint, Iuda, vezi, e viu, acolo lângă copac/ este un al doilea ştreang pentru mine,/ care cânt asemenea lucruri…asta e poezie? (Ciudat…). Secretul frumuseţii ia proporţii hipertrofiate. El presupune faţete atât explicite cât şi ascunse, un corpus eclectic fascinatoriu. Poetul este dispus la orice sacrificiu spre a obţine mult doritul echilibru. Sfiala şi pudoarea însoţesc paşii pe unele trasee existenţiale periculoase. Iubirea posedă ample valenţe narcotizante, generând modificarea fundamentală a stării de conştiinţă. Sufletul e robit metamorfozelor poetice. Mântuirea prin femeie incumbă şi asumarea naturii nepieritoare a păcatului. Acest paradox misterios ne apropie de cutremurare: Un râs cristalin, zâmbet de farmec, atât eşti tu?/ Cu atât m-ai înnebunit? Nu, tu eşti ceva mai mult,/ eşti taina moartă-n mine, eşti inima îngheţată/eşti visul meu pierdut în nebunie. (Departe…). Pericolul oraşului tentacular ameninţă constant. Jungla citadină şi tot ansamblul maculant invadează treptat orizontul autenticităţii. Dramatice încercări, uneori nemeritate, încearcă sufletul pur al poetului. E vorba de o deconcertantă sinceritate în actul iniţiatic al tăierii inimilor. Uneori, mazilescian, poeţii nu mai au inimă. Lecţia simplităţii în iubire poate merge până la dramatice autoflagelări. Senzuale geografii sunt desfăşurate de vocea daimonului ce-l inspiră pe Alexandru Cristian. Exotismul se conjugă cu rafinamentul abisal pentru mult dorita evadare din contingenţă. O evadare virilă. Adoraţia se desăvârşeşte pe rug. Misteriile nopţii atrag şi posedă: Te muşc dulce, posesiv, tu uşor te retragi, himeră/ a minţii mele înfierbântate, de ce mă chinui, oh zei/ nu fiţi cruzi, daţi-mi carnea adorată…(Canibalism). Alura barocă împrăştie dulci zvonuri, situate undeva între eros şi thanatos. Cenuşa nocturnă ameninţă să acapareze lumile imaginare plăsmuite de poet. Salvarea vine de la caracterul mutabil propriu stărilor lirice, dinamismul metamorfozelor sfâşiind vălul dens al obscurităţii. Spaţiul selenar protejează, atemporal, emoţiile şi aşa profund lovite. Ataşamentul la dictonul romantic viaţa e vis marchează relativizarea laturii obiective a existenţei, adeseori înşelătoare. Sufletul poetic doreşte să posede eclectice ipostaze, într-un orizont invocând atât îngerii cât şi demonii. Suferinţa în amor urmează, paradoxal, glisantele căi ale adoraţiei. Pe acest fond, scrisul are acea funcţie soteriologică mereu clamată, totuşi încadrată în zona dubitativului: Scriu cuvinte ce sunt eterne/ şi mă trezesc zâmbind cu gândul la ele,/ scriu, scriu şi nu mă pot opri, în drum,/ în metrou, în maşină, scriu/ şi acest scris mă depăşeşte, îmi inundă ruşinos/ viaţa, ştie toate nălucirile şi obsesiile mele. Scriu. De ce scriu? (Roluri literare). Homer, Hugo, Baudelaire, Eminescu şi Esenin acompaniază esenţial încercarea lui Alexandru Cristian întru eternitatea literelor. Ambivalenţa poetului se macină în ample autosondări sublimate artistic. Sufletul femeii pare opac în faţa acestor aproape vezuviene efuziuni oscilând între blândeţe şi biciuire. Iubirea înşelătoare se risipeşte într-un Parnas infernal. Este vorba de asumarea bucăţilor iluzorii tăiate cu foarfeca necuvintelor. Când Lumea se va dizolva în fundamentala evanescenţă, poetul speră să elucideze prima întrebare violet – aurie: De ce? Uitarea poate fi o sentinţă consfinţită de moartea sărutului, în eternitate. Recuzita romantică transportă stările scindate în lumea lui Oneiros: Gata cu văicăreala, de scris nu pot, de citit nu, de iubit nu,/ uite o aurie stea, e o stea, vai, e chiar soarele, până în zori am/ stat, uite-te pe geam, auriul se scaldă-n lac, ce frumos dorm păsările.// Ah, omule, lasă alintătura, treci şi leagănă-te, aşa,/ Uşor, ca să poţi dormi, citeşte versuri, vezi cuvintele/ ce blând te leagănă, da, somnul iute a venit! (Insomnie). Versurile hieratice au rostul să puncteze înaltele aspiraţii spirituale ce îl animă pe Alexandru Cristian. Poetul poate desfăşura un veritabil ritual de alungare a întunericului sepulcral: Din mormânt vor răsări rânduri, ca albe creste/ ale unui val , valul uitării, al nopţii.// Îl voi învinge, moarte, te voi învinge şi în sacre şoapte/ voi urla, peste lume, să nu mai fie noapte! (Moarte). În vis, sublimările trebuie să conducă aproape de lumea perfectă a Cuvântului, dincolo de zbucium şi de sângele plâns în mijlocul nimicniciei.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply