De Ovidiu Dima
Un grupaj de poeme în proză ne propune Octavian Mihalcea în cel mai recent volum al său de versuri.
O carte plină de candori care trădează un sentimental ce îşi regăseşte formula poetică în romantismul unui Nerval sau Lermontov şi sentimentalismul lui Nichita Stănescu.
Consecvent cu o formula poetică oarecum deşuetă şi, în opinia mea, lipsită de competivitate – în fond, competiţia în poezie este o iluzie -, Octavian Mihalcea rămâne preocupat de temele mari ale literaturii cu riscul de a părea epuizat de presiunea acestor angajamente apăsătoare. În fond, ce este poezia dacă nu un risc al fiinţei?Adjectivarea şi metafora genitivală sunt doar câteva dintre excesele devenite metodă a acestui poet necunoscut deocamdată multora, dar care poate avea capacitatea unor viitoare surprize plăcute.
Îţi spun că noroiul atrage banii, iubirea şi moartea. După începutul popasului, corpul se resimte. Va urma un rol major. Lacrimi şi fulgere, sau cine câştigă acum pierde în absolut. Buza craterului ţtie să citească în iris. Volbură şi linişte fără mijloc.
Creştem spre est, spre limită. Restul, ca veşnică părere despre ieri, intră în golul dintre noi. Pentru că undeva încă mai respiră armura soarelui pur.
Leave a Reply