„Teatrul mă interesează în măsura în care îl vedem, trece pe sub ochii noştri, iar apoi s-a terminat… Este sărbătoarea clipei, dar asta nu ne împiedică să ne amintim de ea. Îmi place această scriitură în aer care nu se fixează pe o pagină, dar care impregnează poate memoria unor fiinţe: lor le las moştenire teatrul meu privat, ca să-l salveze şi să se joace cu el. Este un teatru care nu va îmbrăca niciodată veşmintele muncii vizibile, ale strădaniei şi ale sudorii, este un teatru care, fără a fi dans, împrumută de la acesta calităţile de a vorbi despre Dumnezeu sau despre inexistenţa sa, despre solitudine şi despre copilărie, despre flecăreală, acel surplus de comunicare, şi despre tăcere. Aceste lucruri sunt deja suficient de grave pentru a nu mai avea nevoie să le mai adăugăm expunerea muncii.“ (Luc BONDY)
Leave a Reply