Care e povestea reală a lui Dante Alighieri şi a Beatricei Portinari? Dacă e să-l credem pe primul biograf al lui Dante, întîmplător şi autorul Decameronului, Dante s-a îndrăgostit de Beatrice la 9 ani, cînd, invitat împreună cu tatăl său în casa lui Folco Portinari, o vede pe Bice (căreia el nu-i spune decît pe numele întreg), „nu cred că pentru întîia oară, dar pentru întîia oară în stare a-l face să se îndrăgostească de ea” (Boccaccio, Viaţa lui Dante, trad. Ştefan Crudu). Ea avea, spune Dante însuşi în Vita Nuova, 8 ani şi 4 luni. Aceasta a fost adevărata şi singura mare dragoste a vieţii lui Dante, nefericită, pentru că Beatrice moare în 1290, la numai 24 de ani. Nici căsătoria, cinci ani mai tîrziu, nici naşterea copiilor nu-i schimbă lui Dante sentimentele pentru iubirea vieţii lui. Cartea lui Horia Patapievici nu se ocupă însă de această parte mitizată şi, pînă la urmă, clişeizată, a dragostei celor doi – sînt biografi care spun că Dante n-ar fi întîlnit-o decît o dată pe Beatrice şi că nu i-ar fi vorbit nici măcar o dată -, dar titlul studiului său despre lumea lui Dante, Ochii Beatricei, aduce omagiu unei asemenea iubiri. Este, fără îndoială, un titlu care i-ar fi plăcut şi autorului Divinei Comedii. Dincolo de trimiterea la biografic, dincolo de aluzia culturală, căci „Ochii Beatricei” e construit pe modelul antic „Părul Berenicei”, (folosit la noi de Radu Petrescu), titlul lui Patapievici este o metaforă şi o cheie de înţelegere a lumii danteşti, în care dualităţile opuse erau conciliate: raţiunea şi revelaţia, lumea văzutelor şi lumea nevăzutelor. Totul se leagă de povestea literară a celor doi, Dante şi Beatrice. Oricine a citit Divina Comedie pînă la capăt şi a trecut de (sau prin?) Infern şi Purgatoriu, ştie că ghidul călătoriei lui Dante, Vergiliu, nu poate ajunge mai departe şi că, în Paradis, îi cedează locul şi rolul Beatricei. Aşadar drumul către Empireu şi către Dumnezeu este făcut de Dante ochi în ochi cu iubirea vieţii lui, altfel spus drumul către Dumnezeu este iubire. Ochii Beatricei sînt cei care-l conduc şi-l „ţin” pe Dante în Paradis, îl ajută să aibă revelaţia, să-şi deschidă privirea interioară. De unde un avertisment final pentru omul de azi, lipsit de iubire şi prizonier al văzului exterior: „Luaţi aminte ! – de cînd trăim doar cu văzutele, ochii Beatricei s-au închis. De care ochi ne vom mai putea agăţa privirea ? În ce privire ne vom mai putea ancora ?” (Drumul spre Paradis – Ioana Pârvulescu -România literară)
de acelaşi autor:
Leave a Reply