Întâlnirea mea cu Dragoş Munteanu

Revista Vatra veche mi-a adus recent aminte de poetul, scriitorul şi ambasadorul Aurel Dragoş Munteanu. Mărturisesc că nu l-am descoperit din paginile Luceafărului, nici din sindrofiile lui Adrian Păunescu, darmite din aranjamentele post-decembriste ale lui Ion Iliescu. Nu i-am citit operele, i-am urmărit cu un ochi vigilent cariera. Cum să fii amic cu Ţuţea şi să-l slujeşti pe Ion Iliescu, asta m-a bulversat. Am încercat să-l cunosc. Ca om. M-a stârnit. Prin 1993, i-am făcut o vizită în ambasada de pe Dupont Circle (Washington DC). Cu toată opoziţia dizidenţei din America. Era omul lui Iliescu, ziceau ei. Dar poetul a renunţat la carnetul de partid şi s-a refugiat, cam târziu, e drept, peste Ocean. Spuneam eu. Deci, am hotărât că trebuie să-l cunosc. Am găsit şi un subiect. Celebrul caz mediatizat pe televiziunile americane despre copiii instituţionalizaţi dintr-un aşezământ din Galaţi.”Fleacuri de presă”, mi-a replicat el. Am insistat. „E mai mult decât atât”. Nu m-a crezut. Şi m-a invitat să bem. Recunosc că am consumat vreo jumătate de  duzină de Cotnari. Nu ne-am cherchelit. Am fost doar în dispută.

După vreo două zile, un congressman cerea neacordarea „Clauzei Naţiunii celei mai favorizate” pe motiv că administraţia de la Bucureşti nu are o lege a adopţiilor internaţionale. Flama era pornită de NBC. Burt Gordon o urcase la tribuna celui mai important parlament. Tot nu mă credea că e un joc politic. El susţinea că e doar un caz de media. Chestiunea s-a rostogolit. Alte televiziuni au amplificat subiectul. S-a organizat chiar un teledon pentru ajutorarea copiilor din orfelinatul gălăţean. Vreo patru milioane de dolari s-au adunat …puţin.

După vreo săptămână de lobby ale organizaţiilor de adopţii, a început să-mi dea dreptate. Între timp, am avut o bursă la Casa Albă. Într-un dialog privat avut cu Bill Clinton, în apropierea lăcaşului lui Sox, motanul său, i-am cerut să nu acorde clauza, pe motiv de continuare a practicilor comuniste de către liderul de la noi. După ce am publicat în România liberă, articolul „Întâlnire la nivel înalt Rl-Bill Clinton. Nu trebuie să chletui milioane de dolari pentru a da mâna cu preşedintele SUA”, Aurel Dragoş Munteanu m-a căutat ca un disperat. L-am lăsat să fiarbă în sucul propriu. Al unui regim anacronic. Când i-am răspuns, mi-a zis că l-a beştelit ion Iliescu. Era curios de detelaliile conversaţiei mele cu şeful administraţiei de la Casa Albă. I-am cerut să mai comande nişte vinuri boiereşti şi vin la Ambasadă. În 24 de ore, acestea au sosit. Eu am amânat vreo săptămână vizita, spunându-i să-i ceară informaţii generalului Şarpe care amuşina pe la Capitoliu. Sigur că l-am fiert în sucul regimului. Eu eram bursier al Administraţiei americane, el ambasador al regimului Iliescu. Avantaj, eu.

După un timp care s-a prelungit peste limitele acceptabilui, am hotărât să catadicsesc. I-am continuat pledoaria mea legată de interesul american legat de adopţii. L-am sfătuit să-i recomande preşedintelui său (al meu, nu) să accepte planul american. Ulterior, ciudată ironie a sorţii, am fost invitat de vreo zece organizaţii de profil. Am adunat suficiente date pentru o carte. Mi s-a spart apartamentul de vreo trei ori. Evident, că mi-au lipsit doar documentele.

După vreo zece ani (încă nu sosise Baroneasa cu planul ei european), la un curs de-al meu se nimerise directorul orfelinatului din povestea NBC. Mi-a confirmat că primiseră doar vreo 300.000 de dolari. Restul a plecat cu apa ploii.

Nu i-am mai răspuns mesajelor lui Aurel Dragoş Munteanu. Când a murit, m-am ruşinat puţin. Poate merita din partea mea ceva mai mult.

 

Scris de Ilă Citilă

L-au impresionat din şcoala generală Marin Preda şi Mircea Eliade. Avea poemele lui Ginsberg în copii la indigo. Este vicepreşedinte al Asociaţiei Profesioniştilor de Relaţii Publice şi membru al American Association of Political Consultants. Coordonează blogul de cărţi BOOKISEALA.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *