Revista Vatra veche mi-a adus recent aminte de poetul, scriitorul şi ambasadorul Aurel Dragoş Munteanu. Mărturisesc că nu l-am descoperit din paginile Luceafărului, nici din sindrofiile lui Adrian Păunescu, darmite din aranjamentele post-decembriste ale lui Ion Iliescu. Nu i-am citit operele, i-am urmărit cu un ochi vigilent cariera. Cum să fii amic cu Ţuţea şi să-l slujeşti pe Ion Iliescu, asta m-a bulversat. Am încercat să-l cunosc. Ca om. M-a stârnit. Prin 1993, i-am făcut o vizită în ambasada de pe Dupont Circle (Washington DC). Cu toată opoziţia dizidenţei din America. Era omul lui Iliescu, ziceau ei. Dar poetul a renunţat la carnetul de partid şi s-a refugiat, cam târziu, e drept, peste Ocean. Spuneam eu. Deci, am hotărât că trebuie să-l cunosc. Am găsit şi un subiect. Celebrul caz mediatizat pe televiziunile americane despre copiii instituţionalizaţi dintr-un aşezământ din Galaţi.”Fleacuri de presă”, mi-a replicat el. Am insistat. „E mai mult decât atât”. Nu m-a crezut. Şi m-a invitat să bem. Recunosc că am consumat vreo jumătate de duzină de Cotnari. Nu ne-am cherchelit. Am fost doar în dispută.
După vreo două zile, un congressman cerea neacordarea „Clauzei Naţiunii celei mai favorizate” pe motiv că administraţia de la Bucureşti nu are o lege a adopţiilor internaţionale. Flama era pornită de NBC. Burt Gordon o urcase la tribuna celui mai important parlament. Tot nu mă credea că e un joc politic. El susţinea că e doar un caz de media. Chestiunea s-a rostogolit. Alte televiziuni au amplificat subiectul. S-a organizat chiar un teledon pentru ajutorarea copiilor din orfelinatul gălăţean. Vreo patru milioane de dolari s-au adunat …puţin.
După vreo săptămână de lobby ale organizaţiilor de adopţii, a început să-mi dea dreptate. Între timp, am avut o bursă la Casa Albă. Într-un dialog privat avut cu Bill Clinton, în apropierea lăcaşului lui Sox, motanul său, i-am cerut să nu acorde clauza, pe motiv de continuare a practicilor comuniste de către liderul de la noi. După ce am publicat în România liberă, articolul „Întâlnire la nivel înalt Rl-Bill Clinton. Nu trebuie să chletui milioane de dolari pentru a da mâna cu preşedintele SUA”, Aurel Dragoş Munteanu m-a căutat ca un disperat. L-am lăsat să fiarbă în sucul propriu. Al unui regim anacronic. Când i-am răspuns, mi-a zis că l-a beştelit ion Iliescu. Era curios de detelaliile conversaţiei mele cu şeful administraţiei de la Casa Albă. I-am cerut să mai comande nişte vinuri boiereşti şi vin la Ambasadă. În 24 de ore, acestea au sosit. Eu am amânat vreo săptămână vizita, spunându-i să-i ceară informaţii generalului Şarpe care amuşina pe la Capitoliu. Sigur că l-am fiert în sucul regimului. Eu eram bursier al Administraţiei americane, el ambasador al regimului Iliescu. Avantaj, eu.
După un timp care s-a prelungit peste limitele acceptabilui, am hotărât să catadicsesc. I-am continuat pledoaria mea legată de interesul american legat de adopţii. L-am sfătuit să-i recomande preşedintelui său (al meu, nu) să accepte planul american. Ulterior, ciudată ironie a sorţii, am fost invitat de vreo zece organizaţii de profil. Am adunat suficiente date pentru o carte. Mi s-a spart apartamentul de vreo trei ori. Evident, că mi-au lipsit doar documentele.
După vreo zece ani (încă nu sosise Baroneasa cu planul ei european), la un curs de-al meu se nimerise directorul orfelinatului din povestea NBC. Mi-a confirmat că primiseră doar vreo 300.000 de dolari. Restul a plecat cu apa ploii.
Nu i-am mai răspuns mesajelor lui Aurel Dragoş Munteanu. Când a murit, m-am ruşinat puţin. Poate merita din partea mea ceva mai mult.
Leave a Reply