Istoria generală a Diavolului, un „personaj” al tuturor timpurilor, prezent pe toate scenele vieţii, acuzat în cele mai neaşteptate împrejurări, chiar şi astăzi, în lumea civilizată, raţională, este invocat la fel de mult ca Dumnezeu. Diavolul apare peste tot unde e nevoie de un tap ispasitor, peste tot unde nimeni nu se poate face responsabil de producerea sau menţinerea răului.
„Istoria este reprezentată doar de evenimentele reale, iar Diavolul n-a participat la nici un eveniment. El este chiar scandalos de absent în marile momente ale veacurilor din urmă. Nimeni nu i-a văzut vreodată nici coada, nici coarnele, nici în timpul Revoluţiei franceze şi nici în octombrie 1917. Nu a fost zărit nici la Hiroshima, nici pe Lună, nici în laboratorul lui Pasteur, nici în bunkerul lui Hitler. Ne aşteptam să apară în Cambodgia, pe vremea lui Pol Pot, şi la Sarajevo, atunci când femei şi copii mureau sub gloanţele partizanilor din acelaşi oraş. Nu s-a văzut în toate acestea decât exprimarea patimilor omeneşti, a libertăţii şi a demnităţii, a descoperirii intelectuale, precum şi a urii, o ură cum animalul nu cunoaşte, căci el nu e niciodată fiara: doar omul poate fi.” (Gerald Messadié)
Aşadar, există Diavolul cu adevărat? Nu este cumva o fantasmă colectivă, „ţapul ispăşitor” primordial, pe seama căruia sunt puse toate pasiunile şi pornirile condamnabile ale omului însuşi? De la zeii mitologiilor greaceşti şi romane, trecând prin demonii arhaici ai insulelor izolate din Oceania, de pildă, şi ajungând până la Răul absolut, fabricat şi modelat continuu de unele religii actuale, Gerald Messadié abordează antropologic, sociologic şi din perspectiva istoriei mentalităţilor geneza Diavolului şi acea nevoie a omului de a-şi nega responsabilitatea propriilor alegeri, de a-şi declina vina şi, în ultima instanţă, de a se lăsa pătruns de groază. Fiindcă, spune Messadié, „omului îi place să-i fie frică”.
de acelaşi autor:
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply