Economia europeană este un subiect nu atât nou, cât în plină dezbatere. De aceea, consider absolut curajoasă iniţiativa de a concepe, asupra ei, primele curricule. Ca şi în cazul economiei în tranziţie, de acum un deceniu, întrebarea dintâi este şi aici: „Există, realmente, o economie europeană, în sensul cât se poate de accesibil al termenului?” Dacă credem că Uniunea Europeană, căci, de fapt, de aceasta vorbim atunci când ridicăm cât se poate de sus steagul bătrânului continent, a avut un fundament şi mai ales un mobil economic, ne lovim îndată de adevărul care ne relevă că iniţiativa a fost politică. Se inseră aici chiar o reflecţie a lui Aristotel, din a sa „Politică”, căci se pare că încă din vremea sa se vorbea de o Europă distinctă. Contrazicem ideea de politică, cum că, dacă ar fi fost politică această iniţiativă, atunci ar fi trebuit să emane de la cetăţeanul de rând, şi nu de la întreprinzători şi firme, cum iarăşi nu putem nega că a fost. Cetăţeanul din Europa este departe de a-şi fi dat votul pentru tot ce a făcut şi face Uniunea astăzi – vezi chiar proaspăta monedă euro –, ceea ce ridică şi o altă provocare. După ultimul război mondial, a încolţit şi apoi înflorit iniţiativa Uniunii, în condiţii de reală democraţie, în vreme ce până în prima parte a secolului XX, aşa ceva nu era văzut decât în termenii forţei. Putem vorbi astăzi şi despre o reală „Europă a naţiunilor”? Care ar fi răsunetele cele mai profunde ale acestei sintagme, dacă nu cumva reîntoarcerea la entităţile statale? Dar, oare, se mai poate încă aşa ceva, câtă vreme încă întrebarea se adresează cu aceeaşi insistenţă şi celeilalte direcţii, cea de perspectivă: va fi Europa, vreodată, complet integrată?… din toate punctele de vedere? Şi, mai ales, va fi aceasta pentru totdeauna în favoarea ei şi a cetăţeanului pe care ea pretinde că îl reprezintă?
Un lucru e sigur. Istoria s-a schimbat, şi nimic nu pare a mai fi ca înainte.
De acelaşi autor
Leave a Reply