Daniela Sitar-Tăut Românul se lamenteazǎ. Polemizeazǎ. Vocifereazǎ. Acuzǎ forurile mondiale de discriminare. Suferǎ de mania persecuţiei. Reproșeazǎ mumei cǎ l-a fǎcut valah, și nu englez. Dǎ vina pe alţii. E mai preocupat de capra vecinului decât de soarta dobitoacelor proprii. Se-ntreabǎ, retoric de cele mai multe ori, care este cauza acestei perpetue tranziţii a neamului nostru. Şi se complace așteptând Marea Schimbare… Așa cum pe vremuri spera cǎ venirea americanilor va rezolva Totul. Unul dintre autorii preocupaţi de mecanismele de propagare ale furtișagului, mitomaniei, manipulǎrii și mistificǎrii de pe la noi e Marius Ghilezan. Hoţia la români sau ImpostURA sunt cǎrţile unui ins cerebral ce nu ne servește elitist lecţii de conduitǎ, nu pozeazǎ în puericultor etic și nici nu vitupereazǎ abaterile de la moralǎ. Observǎ, analizeazǎ, pune pe gânduri, deschizând lectorului pârghii meditative și chei etnopsihologice, prin care acesta este obligat sǎ descopere el însuși morala fabulelor relatate. Prin mici schiţe comportamentale, trimiteri la situaţii și persoane racolate din realitatea imediatǎ, jurnalistul-psiholog oferǎ o panoramǎ a societǎţii postdecembriste, în care cameleonismul și impostura devin substitute valorice, ocupând injust locul titularilor aflaţi în exil. Cinstea este o noţiune desuetǎ, rizibilǎ, iar principiile – instrumente calpe, demagogice, de manipulare verbalǎ a auditorilor. Demersurile condeierului sunt când deductive, când inductive, iar tonalitatea – fluctuantǎ: pesimism, optimism moderat, frustrare. Finalul, înveșmântat în nimb ipotetic-idealist, nu poate radia sentimentul de zǎdǎrnicie generat de stagnarea moravurilor românești, definitiv calcifiate în bizantinism.
ImpostuUra (Corint, 2008﴿ este un volum inspirat din realitate. O incursiune în protipendada arivistǎ, în „lumea fiţelor” la care gazetarul a avut acces prin natura profesiei sale. Eseurile au un filon unificator, ce reiese mai mult sau mai puţin voalat din fiecare secţiune: o pledoarie subcutantatǎ pentru rectitudinea moralǎ, ca alternativǎ ﴾utopicǎ?﴿ a depravǎrii și oportunismului. Deseori, autorul intercaleazǎ amintiri din copilǎrie, școala primarǎ sau studenţie, material rememorativ ce motiveazǎ evoluţia ulterioarǎ, justiţiarǎ a jurnalistului preocupat de procesele comunismului, redresarea economicǎ a României și locatarilor ei. Fǎcând apel la trecut, în manierǎ romantic-eminescianǎ, Marius Ghilezan crede – încǎ – în inteligenţa mioriticǎ, aflatǎ acum nu la Canal, ci cam peste hotare, minunându-se de ravagiile datorate celor cinci decenii de comunism. Flagelul roșu a dus la crearea Omului-Nou, entitate abulicǎ, tâmpǎ, ce așteaptǎ executarea unor ordine în care nu crede. Comunismul însǎ ne apare doar ca o altǎ piele a românismulu, ce legitimeazǎ trǎdarea – în vogǎ foarte, încǎ de la daco-geţi –, sperjurul sau duplicitatea. Sechelele dogmatismului din perioada totalitarǎ sunt vizibile și azi, propagându-se și prin foștii demnitari ajunși acum politicieni, europarlamentari sau magnaţi ai corupţiei.
Prefaţa, Furia omului lucid, semnatǎ de Radu Paraschivescu are un alt ton. Lipsitǎ de menajamente sau edulcorǎri, ea radiografiazǎ incisiv România postceaușistǎ, care „seamǎnǎ cu mai multe lucruri deodatǎ: un lazaret intrat în crizǎ de calmante, o menajerie prin care forfotesc vietǎţi suspecte, un circ în care au rǎmas doar clovnii, o expoziţie de artǎ kitsch înrǎmatǎ grandios, un stârv pentru care hienele luptǎ colţ la colţ cu șacalii”. Diagnoza societǎţii lipsite de direcţie, „de criterii și opţiuni limpezi”, în care posibilele modele mentale și etice sunt repede anihilate ca nocive și neproductive, conduc înspre o hegemonie a falsului, a aparenţelor, cu spoieli de suprafaţǎ ce amintesc de maiorescienele „forme fǎrǎ fond”, în care valoarea individului este calculatǎ în cai putere, cont bancar sau apariţii mediatice incendiare. Fǎcând o comparaţie cu celebrul carnaval veneţian, cel autohton este, din punctul de vedere al lui Radu Paraschivescu, unul perpetuu, cu atât mai mult cu cât „în România de dupǎ 1990 croșetarea de identitǎţi paralele a început prin a fi toanǎ și s-a ridicat iute la rangul de reflex naţional.” Zoologia devine în acest context disciplina care traduce cel mai bine diversitatea mǎștilor umane. Camelonul, babuinul, nǎpârca sunt mǎrci distinctive ce faciliteazǎ decriptarea resorturilor acţionale și comportamentale ale indivizilor. Radu Paraschivescu semnaleazǎ absurdul paroxistic al unei naţii caragialiene, „o ţarǎ în care vocile care se aud cel mai tare sunt tocmai cele care ar merita surdina. Voci-flașnetǎ, puse la treabǎ de rǎii și famenii României la început de mileniu, fie ei impostori, veleitari, snobi sau ariviști”. Marius Ghilezan nominalizeazǎ rareori, dar portretele, realizate în tușe precise și mult caricaturale, permit identificarea cu ușurinţǎ a exponatului penelat: George Becali, Cǎtǎlin Botezatu, soţii Columbeanu, Adrian Pǎunescu, Lia Roberts etc.
Titlul volumului poate fi privit ca o aclamaţie a imposturii, un salut ironic al instaurǎrii ei sau, hibridal, ca o salatǎ cu ingrediente complementare: impostura și ura. Subtitlul, Despre snobism și puterea falsului alimenteazǎ orizontul de așteptare cu note grandomane și mistificatorii. Gradat, pornind de la exemplul personal, Marius Ghilezan realizeazǎ o taxonomie a imoralitǎţii ce comaseazǎ tipologii felurite. Impostura, veleitarismul, mitomania, ateismul, snobismul, cameleonismul, demagogia, arivismul, politicianismul, cabotinismul, demagogia creeazǎ un bestiar contemporan, cu tentacule sociale ubicuu rǎsfrânte. Primul text, Cum am devenit de mic impostor?, aduce în prim-plan figura Maicǎi, bǎtrâna inadaptatǎ, care sperǎ cǎ-i va fi restituit pǎmântul confiscat de comuniști. Dacǎ universul parental este unul clasic acestei vârste, cu basme pline de Feţi-Frumoși și Ilene superlativ designarizate estetic, casa bunicilor constituie atât un topos al permisivitǎţii, cât și unul al contrarietǎţii. Semnificaţiile didacticului joc cu brigadierul și chiaburul cǎlǎrit, prin care bǎtrâna retrǎiește opresiunile unui regim injust i se vor revela junelui în formare abia în studenţie și dupǎ moartea femeii, când descoperǎ titlurile de proprietate din „lada cu mistere” ce-i „asigurǎ liniștea pentru scris” în prezent. Rolul formativ al manifestǎrilor ludice, în care nepotul deţine rolul comunistului înrobitor, tiranic se va evidenţia ulterior, când tânǎrul se va transforma într-un „acuzator public al bunului devenit, prin furt, al tuturor. Iar asta probabil și din pricina jocului plin de învǎţǎminte din copilǎrie.”
Veleitarul este definit prin serii contrastive. Spre deosebire de impostor, acesta e caracterizat prin recalcitranţǎ, futilitate, carenţe profesionale, oportunism, egolatrie, fobie în faţa valorii, infatuare, alergie la observaţii și atacuri personale. Vampir intelectual, acesta paraziteazǎ realizǎrile celorlalţi. Eseistul expliciteazǎ acest fenomen, ce poate lua o înfǎţișare tribalǎ, prin referire la producţiile literare și exegetice. Adunaţi într-o familie, „Ei scriu, ei se citesc, ei se lingușesc”. Fenomenul se repercuteazǎ inerent și asupra criticii, care „a ajuns agenţia de PR a grupului”, cultivând un laudatio disproporţionat, vidat de principii, cu fraze bombastice, superlative. Farsa valoricǎ mizeazǎ pe recunoașterea imediatǎ, iar neaveniţii au parte de o conspiraţie a tǎcerii. Indiferent de orientarea de stânga sau de dreapta, intelectualii suplinitori, ai momentului „scriu mult și fǎrǎ rost”, într-o bǎlǎcǎrealǎ lingvisticǎ, inconsistentǎ. Inflamaţi de propria egolatrie, genii cu toţii, laudacii ieri-ului sunt prezenţi editorial și azi. Veleitarul, ins al vorbelor gonflabile, nu-și poate accepta schematismul fiinţal, așa cǎ-și contrabalanseazǎ inconsistenţa prin augmentare, fabricându-și și etalându-și atestate pompoase, aurite, într-un neostoit maraton megaloman. Rezultatul, previzibil, instituie o dictaturǎ a faţadei, a pseudovalorii: „Academiile sunt pline de indivizi fǎrǎ operǎ, bisericile – de popi fǎr’ de har, iar spitalele duc lipsǎ de medici curanţi; destui sunt doctori, cu pereţii plini de tablouri și de diplome de merit. Peste tot – balustrade de susţinere a firavelor lor fǎpturi, dar nimeni nu mai vindecǎ. ”
Unele subcapitole, cum ar fi Insula dorinţelor, debuteazǎ cu reflecţii psihologice sau filozofice ce relevǎ injusta compartimentare a gloriei. Inventatorii au parte de o amintire sporadicǎ, în vreme ce sponsorii demersurilor lor se acoperǎ de o glorie pecuniarǎ imediatǎ. Un alt aspect, redundant al volumului, îl constituie condiţia românului în strǎinǎtate, privit cu mefienţǎ de occidentali din pricina identificǎrii lui cu rromii devoratori de lebede de pe lângǎ palatele vieneze sau maeștri ai hoţiei. Impostura ieri și azi proclamǎ liantul dintre realitate, legendǎ și literaturǎ. Fǎcând apel la modele livrești, cum este cazul romanului Cavalerul suedez al matematicianului Leo Petrutz, analistul inventariazǎ faţetele poliedrale ale furtului identitar, apetenţa pentru spectaculos, trișerie, farsǎ, atipic sau imoralitate a maselor. Travestiul scenic este motivat de circumstanţe sociale și mentalitǎţi, iar identificarea acestuia de cǎtre public amplificǎ savoarea interpretǎrii. Dorinţa specific umanǎ de ridicare a ștachetei, de surmontare a opreliștilor și de învingere a limitelor este definitorie pentru omul contemporan, care simte o ireprimabilǎ necesitate de a sfǎrâma convenţiile. Spre deosebire de aspiraţiile enciclopediste de odinioarǎ, insul actual are alte grile de valori, cantonat într-un imediat ce se vrea imediat cuantificat în ratting, aclamând prestaţiile exhibiţioniste ale unor „idoli de carton”. Marionetele vidate de inteleghia, logoreice, ce „au puţine îndoieli și un pustiu de idei”, urlǎ disproporţionat și se adreseazǎ unui auditor atras de poleiala lingvisticǎ și de o persuasiune vidatǎ de acoperire fapticǎ. Lipsa unei tradiţii principiale, manipularea populaţiei prin sunet și imagine, arenţele etice sunt embrionii care favorizeazǎ impostura. Panorama contemporaneitǎţii, deplorabilǎ este contabilizatǎ amar de acest portretist al mediilor: „O naţiune care cautǎ mereu nașterea unui nou Mntuitor prin ieslele cartierelor, pline de recuperatori și de cǎmǎtari veroși, în care descǎlecarea cea veche e noua urcare pe capota limuzinelor – simbol suprem al devenirii – unde criminalii își însǎmânţeazǎ brutal sǎmânţa în utere neîncepute și poliţiștii întocmesc procese-verbale de complezenţǎ și cu invidie masculinǎ, unde șișul și bâta fac legea, iar starostele joacǎ cǎrţi la cutia milei, nu poate sǎ-și promoveze valorile fiindcǎ gușterii sunt pentru naţiune”. Traseiștii politici oferǎ credit electoratului în douǎ circumstanţe: „când voteazǎ și când moare”. Omul este redus la o cifrǎ în bilanţul statistic al nemerniciei…
Zeus, impostor? Fǎrǎ îndoialǎ. Acest Don Juan insaţiabil al Olimpului, sardanapalic foarte are o recuzitǎ de tactici diversificatǎ ﴾metamorfozǎ, mitomanie, furt identitar, sperjur﴿ pentru a racola și a se bucura de nimfete. Prostituţia… instituţionalizatǎ dateazǎ din timpul Afroditei, preotesele ei fiind darnice foarte cu nurii pentru a nu-și irosi, prin abstinenţǎ, fertilitatea. Oameni fǎrǎ Dumnezeu nu sunt doar ateii, ci ahtiaţii de putere, care nu se dau în lǎturi de la nimic pentru a fi permanent sub lumina reflectoarelor. Narcișii megalomani nu au distincţie sau rafinament mental, ci par niște paraziţi mediatici, cu alai – care cotropesc totul. Marius Ghilezan face o paralelǎ între aceste lǎcuste contemporane și imaginea biblicǎ a Antihristului. Unul dintre cele mai dense în semnificaţii eseuri este Comunismul și formarea „Omului Nou”. Autorul însǎ pune exclusiv pe seama circumstanţelor istorice întronarea acestei ideologii. Propaganda stalinistǎ, toate resorturile cenzurii și manipulǎrii sunt reduplicate în România, ţara care a cunoscut comunismul în faza lui extremǎ, oripilantǎ, mutilantǎ. Dincolo de evidenţele faptice, cauza principalǎ a proliferǎrii bolșevismului o constituie, credem noi, politica de șerb a românului, care se îndatoreazǎ umil Stǎpânului, fǎrǎ a avea sentimentul istoric al consecinţelor sumisiunii lui. Farsa unei ideologii calpe, lipsite de suport real, plinǎ de concepte demagogice, prezente doar în rapoarte converge înspre expulzarea demnitǎţii, a spiritului de frondǎ, diluarea personalitǎţii și transformarea populaţiei într-o muribundalǎ entitate uniformizantǎ: „Un astfel de humanoid, minuţios proiectat de cohorte de ideologi, gol de principii, fǎrǎ credinţǎ, ușor de manipulat, fǎcut sǎ nu gândeascǎ, cu creierul spǎlat, o bestie umanǎ, gata sǎ-și toarne, sau chiar sǎ-și ucidǎ aproapele, dacǎ interesul de partid o cere, s-a format în anii terorii. Şi a supravieţuit mult, foarte mult, pânǎ și în postcomunism. Un astfel de individ e ușor de recunoscut și azi. E plin de frustrǎri, limitat intelectual, cinic și arţǎgos.” Culmea trǎdǎrii, imposturii și disimulǎrii este ilustratǎ de cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu. Interogaţiile vane ale jurnalistului referitoare la maniera în care aceștia au reușit „acţiunea de tembelizare generalǎ” nu este scutitǎ de erori, cum e cazul amendabilei observaţii cǎ „Românii au preferat sǎ cleveteascǎ, sǎ spunǎ bancuri, sǎ se afle în treabǎ, dar nu și-au sacrificat niciodatǎ conducǎtorii”. Istoria noastrǎ e plinǎ de domni uciși și de trǎdǎri. E de notorietate faptul cǎ Vlad Ţepeș a fost trǎdat de ai sǎi. Dar și tatǎl, Vlad Dracul a fost ucis în urma unei acţiuni similare, iar fratele sǎu Mircea II, domnitor el însuși, pentru o scurtǎ perioadǎ, a fost îngropat de viu tot în urma trǎdǎrii. Lista, nesfârșitǎ, îi mai cuprinde pe Ioan Vodǎ cel Cumplit, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Ion Antonescu. Ilustrativ ar fi, faţǎ de atitudinea românilor faţǎ de cǎpeteniile lor sǎ-l citǎm pe Antonius Verancsics: «Ca şi când ar fi cuprinşi de o nebunie înnăscută, ei [muntenii] obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă… şi e cea mai mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani, ori să moară în scaun de moarte firească…» ﴾De situ Transylvaniae, Moldaviae et Transalpine, în Călători străini despre ţările române. Vol. I, p. 407﴿
Invidiem ceea ce urâm, Impostori celebri, Omul-cameleon, Mitomanii, Camuflarea și disimularea sunt doar câteva dintre ipostazele acestor homo-reptilis, entitǎţi contagioase care populeazǎ arealul românesc. Fǎrǎ a cǎdea în naţionalisme pǎrtinitoare, înglobând în exemplele sale și modele universale ale snobismului sau imposturii, cartea lui Marius Ghilezan constituie un semnal de alarmǎ asupra moravurilor care ne locuiesc. Deși referirea se face la fenomene concrete, la personalitǎţi de-o zi sau la falsuri celebre, câţi dintre noi suntem atât de fǎrǎ de pǎcat încât sǎ avem dreptul de-a arunca primii cu piatra?
de pe Reţeaua literară
Leave a Reply