Ce se mai poate spune despre Celine? Apăsătoarea solemnitate de care s-a înconjurat, antum şi postum, această „instituţie” e inhibitorie şi în acelaşi timp provocatoare. Aparent, totul a fost spus, de la elogiul necondiţionat şi mumifiant până la oprobriul absolut, trecând prin analizele cele mai fastidioase, de doctă subtilitate, sau prin vivisecţii fără menajamente. Etichetele şi (pre)judecăţile definitive mai fac încă tristă cariera. Un secol de coterie şi didacticism critic nu dispare fără a lăsa sechele. Există un singur punct comun al acestui triptic intrat deja în conştiinţa critică – oriunde se pronunţă numele acestui scriitor sinonim cu scandalul rumoarea e inevitabilă, nu se mai poate discuta decât în tonalitati categorice şi înalte. Viziunea lui Marius Bădiţescu despre Celine pare fatal şi definitiv „celine-ană”, şi deci în bună măsură muzeistică. Un profet sumbru şi intratabil, admonestând în bufonade franciscane umanitatea aflată în pragul disoluţiei sau anesteziată de febra suicidară… Piatra tombală a criticii coboară încet, inexorabil peste cenotaful unui strigăt. Dar dacă strigătul e încă viu şi adevărat, atunci totul e încă de spus.
Leave a Reply