Adrian Păunescu „De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!”.
(31 octombrie 2010, pe patul de spital de la Floreasca)
o poezie mediocra, ca multe altele ale domnului paunescu. a avut si poezii frumoase, dar era prea ocupat cu politica si cu activitatea organizatorica ca sa mai aiba timp (si chef) sa scrie frumos.
Imi place foarte mult aceasta poezie, dovesteste pentru a mia oara ca Adrian a fost si va ramane unul din Cei mai mari poeti ai tarii, regret ca s-a dus asa repede..as fi vrut sa mai cresc putin sa am ocazia sa il intalnesc..Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!