Cel de-al patrulea volum al memoriilor lui Nicolae Breban reuneşte evenimentele din perioada de după întoarcerea din exil, începând cu martie 1990. Scriitorul revine în ţară într-o perioadă caracterizată de transformări profunde în societate, descoperind „o splendidă «dezordine», o «vatră», un «jar politic şi civic» din care trebuia să se nască o «altă Românie» şi un real, nou spirit civic şi politic”, ocazie cu care constată însă că mulţi dintre prietenii săi s-au înstrăinat, „prinşi deodata în noul turbion al «afacerilor politice şi literare»”, preocupaţi acum de noile schimbări. Volumul este o frescă a societăţii româneşti politice şi culturale, precum şi a principalelor personaje care au avut un cuvânt de spus la acea vreme. Se distinge senzaţia de amărăciune încercată la constatarea faptului că scriitorii din vechea generaţie sunt marginalizaţi de tineri, optzeciştii şi generaţia ’90. Volumul se încheie cu două reflecţii asupra bătrâneţii şi destinului ce sintetizează şi reiterează condiţia scriitorului din vechea generaţie: „Noi, bătrânii, în societatea şi în mentalităţile de azi, suntem un fel de cetăţeni de categoria a doua, dacă nu un fel de paria! Aproape victime «ideale», în unele cazuri, şi acest cult al tinereţii ce exclude orice alt fel de valori, idealizând-o, îngrămădind asupra-i toate calităţile, este, cred, una din formele «ciclice» prin care o societatea civilizată «re-cade» într-un tip de primitivism… ”.
De acelaşi autor
Leave a Reply