44.90
Un roman cu hoţi şi vardişti
Noaptea au încercat să dea o spargere la primărie, dar vardistul Bicicli nu a văzut nimic. În schimb, când micului grup de curioşi adunaţi în faţa primăriei i se alătură Anna Montani, mareşalul de carabinieri Accadi, proaspăt sosit în urbe, o vede, oho! – şi încă cum: o rochie de bumbăcel uşor şi acolo, dedesubt, urcuşuri şi coborâşuri de-ţi lasă gura apă. Însă în jurul frumoasei modiste şi al secretului ei mai bâzâie şi alţi bondari…
„Vitali, care se prezintă cu umilinţa meşteşugarului, este astăzi unul dintre cei mai valoroşi naratori italieni.” – Massimo Boffa, Panorama
„Andrea Vitali se distrează. Ferice de el. Şi ferice şi de noi, care ne distrăm citindu-l.” – Pietro Cheli, Diario
Scris într-un stil sincopat, inteligent şi extrem de plăcut, Modista. Un roman cu vardist şi hoţi reinventează magistral comedia italiană şi băşcălia meridională, reuşind să restituie o imagine autentică şi profundă a provinciei din peninsulă: un amalgam de caractere pitoreşti, o lume a surprizei, o ordine a neprevăzutului.
-fragment-
Mareşalul Carmine Accadi ocupa apartamentul rezervat comandantului de post, aflat la etajul de deasupra birourilor cazărmii. Bărbat frumos, sicilian, era becher şi îi plăcea să doarmă. Era încă în pat când Marinara intră în casă.
Mareşalul îl primi în dormitor şi-l puse să-i povestească totul.
– A fost înştiinţat primarul? întrebă el când caporalul termină rezumatul.
– Nu, răspunse Marinara. Am considerat oportun să vă înştiinţez mai întâi pe dumneavoastră.
– Ai făcut bine, încuviinţă mareşalul aşezându-se pe pat şi întinzându-se.
Doar atunci caporalul realiză că purta pe cap un fileu.
– Ce-i? întrebă mareşalul.
– Nimic.
– Te uiţi la mine din cauza fileului? insistă mareşalul.
– Nu, minţi caporalul, căruia acel mareşal venit de câteva luni la Bellano nu-i prea stătea la suflet.
– Mi se cârlionţează părul dacă nu-l pun, explică totuşi Accadi.
Caporalul făcu semn că înţelesese.
– Ce fac mai departe? întrebă el.
Accadi luă o atitudine părintească.
– Cobori şi mă aştepţi, zise. Mă îmbrac şi vin.
La şapte treizeci, mareşalul şi caporalul ajunseră în faţa porţii mari a primăriei. Ştirea se răspândise repede. Era deja un mic grup de curioşi care comentau întâmplarea şi făceau presupuneri.
Accadi, care răspândea un parfum puternic de after-shawe, îşi făcu drum cu un aer de superioritate şi luă cunoştinţă de broasca forţată.
– Efracţie evidentă, comentă el.
– Din interior, adăugă caporalul.
– Ce?
– Zic, efracţie din interior. Aşchiile de lemn căzute din poartă sunt toate pe dinăuntru, în vestibul, şi nu aici pe stradă. Semn că forţarea a avut loc din interior, nu invers.
Mareşalul făcu în aer un gest cu mâna.
– Bine, lungi el cuvintele, din interior, din exterior. Tot spargere e. Vrem să continuăm inspecţia?
– Să continuăm, aprobă caporalul.
Dar mareşalul se opri brusc.
– Un moment, zise, luând, pe neaşteptate, poziţie de drepţi.
Ce văzuse?
Marinara gândi că sosea primarul.
Se uită peste capetele curioşilor, ca să se convingă.
Văzu şi înţelese. Primar pe dracu!
Cu ochi de pasăre de pradă, Accadi o văzuse pe doamna Anna Montani, modista, apropiindu-se de grupul de curioşi.
Mergea contra vântului.
Rochia de bumbăcel uşor pe care o purta se mula pe trupul ei ca o a doua piele, descriindu-i toate urcuşurile şi coborâşurile. Mareşalului îi lăsa gura apă şi strecură printre dinţi o înjurătură.
Cu trei zile în urmă, Montani telefonase la cazarmă întrebând de el: voia să-i vorbească. Accadi nu voise să răspundă.
– Nu sunt paroh, nu ascult spovedanii. Dacă e vreun delict, să facă denunţ regulamentar, comentase el.
Însă, în ziua următoare, la Caffé dell’Imbarcadero, în timp ce îşi lua aperitivul, auzind-o vorbind, văzuse cărui trup îi aparţinea glasul ce întrebase de el şi simţise că i se moaie genunchii. Semăna cu Silvana Mangano, actriţă pe care mareşalul o văzuse în Riso amaro. Poate mai măruntă, dar toată curbe, arcuiri şi unduiri, care oricum te ameţeau.
Două zile se întrebase cum să facă s-o agaţe.
Iată ocazia: de prins din zbor.
– Doamna Montani, o strigă el pe nume, oprind-o pe femeie mai înainte ca ea să se amestece în mulţimea de curioşi.
– Mareşale! spuse ea.
Avea un r moale, ce-i dădea un aer foarte şic.
Singurul lucru moale, gândi mareşalul, într-un corp beton.
– Vă datorez scuze, spuse Accadi.
Femeia se făcu a nu înţelege.
– Vina e a imbecilului ăla de subordonat al meu care stătea de planton, explică mareşalul. Nu mi-a raportat despre telefonul dumneavoastră. Abia ieri seară şi-a amintit de el.
– Nici o problemă, spuse femeia, n-are importanţă. Voiam să vorbesc cu dumneavoastră, să vă cer un sfat.
– Spuneţi-mi.
– Acum?
– Poate la o cafea bună, propuse Accadi.
– De acord, acceptă femeia.
– Caporal, ordonă mareşalul întorcându-se către subaltern, începe dumneata să faci inspecţia.
– Să trăiţi, răspunse Marinara.
După un sfert de oră, mareşalul Accadi încă nu se întorsese.
În schimb, caporalul terminase inspecţia: din care adunase date destul de interesante.
Primarul din Bellano, Amedeo Balbiani, îl surprinse din spate în timp ce carabinierul, aplecat, lua de pe jos un lucru pe care îl făcu să dispară imediat în buzunarul pantalonilor.
– Bună ziua, caporale! tună primarul. Ce dracu s-a întâmplat? Acum m-au anunţat. Unde-i mareşalul?
Marinara îşi aranjă chipiul şi salută.
– Bună ziua, domnule primar, spuse. Se pare că a fost o tentativă de furt.
– Asta ştie deja tot satul, pufni acru primul cetăţean al urbei.
Marinara roşi.
– Luam primele indicii despre caz, zise el.
– Asta văd şi eu.
– Sus, în birouri, încă n-am urcat.
– Şi ce aşteptăm?
– Pe mareşal.
– Şi unde e?
Marinara căscă gura.
– Aici! izbucni din spatele lui glasul lui Accadi. Unde vreţi să fiu? Bună ziua, domnule primar. Caporale, ai terminat aici, jos?
Caporalul făcu semn că da.
– Bine. Atunci, domnule primar, putem urca să inspectăm birourile.
„E inutil”, dădu să spună caporalul.
Dar tăcu.
Între timp, mareşalul îl luase de braţ pe primar şi o apucase în sus pe scările largi care duceau spre birourile primăriei.
Ajuns aproape la jumătatea treptelor, se opri şi se răsuci spre intrare.
– Caporale, ordonă, dumneata du-te la cazarmă. Şi scrie un process-verbal de toată frumuseţea, da?
„Imbecilule”, fu răspunsul mental al caporalului.
4
Caporalul Marinara calculă că avea cam o oră la dispoziţie: atâta i-ar fi trebuit mareşalului Accadi ca să inspecteze birourile primăriei.
Şi, mai cu seamă, ca să-l întreţină pe primar în legătură cu chestia care, încă de când sosise în Bellano, cu opt luni în urmă, îi stătea mai mult pe inimă: latrinele cazărmii.
După părerea instalatorului Amedeo Florinelli, care la cererea personală a mareşalului controlase conductele, între WC-ul din apartamentul mareşalului şi cel din birourile de dedesubt apărea un fenomen ciudat.
– Furt de apă, îl definise el.
Datorat probabil uzurii vreunui sifon, din cauza căruia, când trăgeau apa la cazarmă, în scurgerea de la baia mareşalului apa dădea pe dinafară, neagră, şi apoi rămânea acolo, împuţind casa cu un miros greu.
Pe de altă parte, instalaţia era veche, cam de prin anii treizeci. Singurul remediu, diagnosticase Florinelli, ar fi fost să spargă zidurile şi să controleze ţevile, înlocuindu-le eventual pe acelea care nu mai ţineau. Sau, mai bine, să refacă întreaga instalaţie.
Ţinea de administraţia comunală să-şi asume cheltuiala, carabinierii nu aveau nici o legătură. Însă, de luni întregi, primarul făcea urechea toacă şi mareşalul, cu cât acesta amâna să ia o hotărâre, cu atât se încăpăţâna să-l determine să ajungă la o soluţie.
Caporalul Marinara se baza tocmai pe insistenţa superiorului său, ca să facă pe îndelete anumite revizuiri înainte de a se întoarce la cazarmă, aşa cum avea ordin. Inspecţia pe care o făcuse cu puţin înainte într-o fericită singurătate, în vestibulul clădirii, îi revelase, fără dubii, că obiectivul hoţilor nu era birourile primăriei, ci tutungeria Onori, ce avea un zid exterior comun cu intrarea primăriei şi în care se deschidea o ferestruică zăbrelită.
Cu siguranţă încercaseră să dea lovitura în doi, poate în trei. Unul trebuie să se fi ascuns la intrare cu o seară înainte, lăsându-se închis înăuntru. Pe timpul nopţii, forţase intrarea principală, permiţându-i celuilalt, sau celorlalţi, să intre.
Ulterior, ajutându-se de o scară, sau urcându-se unul pe umerii celuilalt, încercaseră să ajungă la ferestruică s-o scoată din ţâţâni şi să intre în tutungerie.
Însă, ajunşi acolo, se întâmplase ceva. Ceva care dăduse peste cap lovitura.
Marinara era sigur de asta. Dedusese din anumite pete mici de sânge pe care le observase pe pardoseala placată cu dale mari a intrării. Şi i se confirmase aceasta când găsise pe jos lucrul acela pe care, fără să fie observat, şi-l strecurase cu repeziciune în buzunarul pantalonilor.
Îşi făcuse o idee exactă: nu numai despre dinamica tentativei de furt, ci şi despre identitatea hoţilor.
Trei nume îi dansau în cap: Fès, Ciliegia şi Picchio. Primii doi le erau deja cunoscuţi carabinierilor pentru antecedente de furtişaguri. În schimb, Picchio, de câteva luni, nu scotea capul afară din casă dacă nu era însoţit de unul dintre ceilalţi doi.
Toţi trei locuiau în complexul de case din vechiul centru din Bellano şi caporalul îşi începu verificarea cu Andrea Costa, zis Fès, a cărui casă se afla în aşa-zisa curte Adamoli, o curte de secolul şaptesprezece în mijlocul căreia se ridica un palmier foarte înalt plantat în epoca fascistă, încercuită de edificii pe care lipsa de îngrijire şi umiditatea le deterioraseră de-acum până la ruină.
Se întâlni cu el în timp ce ieşea din casă.
Băiatul avea ochii umflaţi de somn şi nu dădu semne de mirare văzându-l pe caporalul care îi venea în întâmpinare.
– Unde te duci aşa de dimineaţă? întrebă Marinara.
– La lucru, răspunse Fès într-o italiană incertă.
– Uită-te-n ochii mei, zise caporalul.
Fès abia ridică ochii din pământ.
– Vrei să-i zâmbeşti frumos caporalului?
O uşoară expresie de zăpăceală apăru pe chipul tânărului.
– De ce? întrebă.
– Arată-mi dinţii.
Fès, dezorientat, abia îşi dezlipi buzele.
– Ce-i, întrebă pe urmă, o percheziţie?
– Du-te, du-te, zise caporalul.
– Po’ să plec?
– Pleacă! ţipă caporalul.
Ciliegia nici măcar nu era acasă. Mama lui îl informă pe caporal că plecase devreme, cu unul care făcea negoţ, era târg la Morbegno în ziua aia.
Caporalul mulţumi. Zise că, poate, avea să mai treacă pe seară.
Odată şters de pe listă Fès şi lăsat deoparte Ciliegia, îi mai rămânea Picchio, Eraldo Pozzi, care locuia cu mama lui uriaşă în două încăperi deasupra localului clubului muncitorilor.
Când Marinara trecu pragul intrării clubului şi începu să urce scările ce duceau spre casa lui Picchio, simţi un miros pătrunzător în aer.
„Oţet”, gândi el.
Poate era vreo butie de curăţat.
Mirosul de oţet deveni din ce în ce mai puternic în timp ce se apropia de uşa familiei Pozzi.
Când mama lui Picchio deschise, caporalul trebui să-şi ia batista şi s-o apese bine pe nas ca să reuşească să respire. Femeia se proptise în prag, ocupându-l pe de-a-ntregul.
– Ce-i? întrebă ea cu un glas dogit de fumător de Naţionale.
Din volumul lui Andrea Vitali, „Modista. Un roman cu vardist şi hoţi”, în traducerea, din limba italiană, a Marinei Loghin, în curs de apariţie la Editura Leda.
Leave a Reply