„După o noapte cu somn agitat, o gânganie îngrozitoare se trezi transformată în autorul acestor rânduri.” Cam aşa aş începe, rasturnând fraza de început a Metamorfozei lui Kafka, povestea pe care m-am gândit să o scriu aici, dacă aş vrea s-o public. Ar fi un început de efect, ceea ce nu ar exclude veridicitatea, având în vedere că eu chiar sunt această insectă. Mai mult, mult mai mult decât Gregor Samsa, hai să zicem cam în măsura în care insecta era Hoffrnann sau Nerval sau Novalis”, aşa începe Mircea Cărtărescu, cartea Gemenii.
„Ca toţi romanticii ăştia, voi scrie nu ca să construiesc o poveste, ci ca să exorcizez o obsesie, ca să îmi apăr bietul suflet de monstru, de monstrul groaznic nu prin hidoşenie, ca la Kafka, ci prin frumuseţe. Mă gândesc acum şi la îngerul insuportabil de frumos al lui Rilke, şi aş vrea să şi citez câte ceva din prima elegie, dar, de când stau aici, parcă mi s-a întunecat sau măcar aburit niţel resortul amintirii. (Mi-e frică. Acum câteva clipe stăteam pe canapea privind aiurea la toate acele icoane pe sticlă, unde predomină roşul aprins şi azuriul, la clapele gălbui, lucioase, ale pianinei, la secretaire-ul cu uşile de lemn scorojit pe care e pictat un personaj trist, cu faţa tuciurie, bizantină, înfăşurat într-o amplă togă albastră căzând în zeci de cute şi ţinând în mână o creangă înverzită; în spatele lui, zarea violetă se întunecă şi nori roşii se preling melancolici printre chiparoşi […])”. Mircea Cărtărescu
De acelaşi autor
Leave a Reply