În Proorocii Ierusalimului, Radu Aldulescu mută lumea lui de mătreaţă şi verdeaţă peste graniţă. Limbajul declasat, vâscos şi greu de auzit de urechile sensibile este cărat, printr-o filieră de adopţie, la Frankfurt şi la Paris. E prima lui carte în care evadează din „Paradisul socialist.” Personajele sale ajung în vârtejul multicolor al unui Paris opulent şi decadent, „moara de zgomote hrănindu-se, zi şi noapte, cu sânge şi oase”. Autorul ilustrează Valea Plângerii, Sodoma şi Gomora, vremurile de „păcate şi amărăciune şi sminteală” într-o îmagistică tonalitate biblică, prin viaţa îngerului blond pe nume Ierusalim, botezat aşa de către tatăl său aflat într-o bahică exultare mistică.
„Gazda lor bălăngănea din cap cu ochii închişi, mormăind ceva nedesluşit despre oile Domnului şi turma rătăcită de păstor, căci ţara ie plină de preacurvie, şi ţara se jeleşte din pricina jurămintelor lor… Apoi auziră mai limpede cum că câmpiile pustiei sunt uscate şi toată alergătura lor ţinteşte numai la rău şi toată vitejia lor este pentru nelegiuire… – Ăsta-i bisericos tare, sâsâia Culae cu palma la gură. Atâta că nu se poate lăsa de beutură… De sute şi mii de ori a-ncercat, da’ n-a răuşit. Mereu l-a biruit Satana, Satana a fost mai vânos decât el… – Piei! pufni Nojiţă. Proorocii şi preoţii-s stricaţi! Chiar în Casa Mea le-am găsit răutatea – aşa zice Domnul. De aceea calea lor va fi lunecoasă şi întunecoasă. Vor fi împinşi şi vor cădea. Voi aduce nenorocirea peste ei. În proorocii Ierusalimului am văzut grozăvii mari.” (p. 61); „Â¥Unde-i Ierusalim să-i facă o injecţie, să-l pună în pat şi să-l maseze? Îl gonise. Îl plătise ca să plece, da, îl mituise. N-o să se mai întoarcă. Fiul lui iubit, singurul lui fiu… Poate că acest copil îşi va aminti de el mult după ce va înţepeni aici pe scaun, în faţa pianului… Simţi un fior prin coapse, care-i dădu pe moment putere să se ridice. Făcu trei paşi şi se prăbuşi cu faţa-n jos. Fornăia cu nasul în covor, cu obrazul într-o baltă de bale. Şi-l închipuia pe Ierusalim călărindu-l, dar nu era numai o închipuire. Era chiar moartea cea care îl călărea. Moartea cu înfăţişare de copil şi un fier înroşit intrându-i prin anus în pântece şi-n piept, în inimă şi-n creier, răsucindu-se cu un hohot de râs implacabil, lăsaţi copiii să vină la mine, lăsaţi copiii…” (p. 413).
Radu Aldulescu nu are un discurs moralizator, ci joacă rolul unui pictor al realului abject, care pune pensula pe rănile sociale şi le dă tuşe speciale.
De acelaşi autor
Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare
Adauga in cosul de cumparaturi.
Florile răului sau flori de mucigai, de prin periferia românească, cele mai multe din oraşul dâmboviţean, după ce au „fugit” pe la Timişoara revoluţionară şi după alte locuri cu verdeaţă şi răcoare (tot mizerabiliste), iată că acum ajung pe la nemţi şi franţuji…
E numele şi email-ul de mai sus, tovarăşi.