La fel ca şi De ce iubim femeile, volumul Frumoasele străine este o colecţie de povestiri care au apărut prima oară în publicaţia 7 seri. Un şir de aproape 60 de texte, cu personaje din lumi diferite, având un umor accesibil, este scris în stilul lui Salinger. Autorul american, făcut celebru prin De veghe în lanul de secară, a folosit o metodă specială, numită de el «Franny si Zooey», un fel de producţie de film de amatori. Întrebat de către un reporter de ce a ajuns la acest stil, Cărtărescu a răspuns că a fost interesat să obţină un efect de autenticitate. „Cel mai râvnit şi mai dificil de obţinut efect literar”, precizează scriitorul. Clarifică şi revenirea lui la nota umoristică şi dublul ei tăiş: „Fiindcă îmi place să râd. Fiindcă văd comicul din oameni şi situaţii, de asemenea comicul trist al destinului nostru comun. Fiindcă încerc să rămân copil, să-mi păstrez privirea senină. Râsul, însă, în această carte, e dulce-amar asemenea ciocolatei negre”.
Fragment din cartea „Frumoasele străine”:
Direct din studio: „De ce vă urăşte, domnule, lumea?”
„O dată, by the way, m-a pus naiba să accept o invitaţie la o televiziune complet obscură, despre care nu auzisem nimic. Sunt genul de om care nu ştie să spună nu. A doua zi, în zori, m-a luat o Dacie papuc cu sigla încâlcită a unei televiziuni pictată pe portieră şi m-a cărat prin trei sferturi de oraş, prin nişte zone sinistre din sud pe unde nu mai umblasem niciodată.
Am trecut numai pe lîngă spitale, cimitire, o morgă, un magazin pe care era o firmă ce spunea, literalmente, «ASS MARKET» şi nişte străzi pe care erau admise, pare-se, doar dacii de cel puţin patru decenii vechime. Când credeam deja că şoferul – un dubios – o să intre cu maşina în cine ştie ce depozit şi-o să-mi ia gâtul, am oprit în fine în faţa unei hale placate cu marmură, pe care scria «Universitatea X».
Nu-i dau numele, din respect pentru cel care a fost Spiru Haret. Acolo mă aştepta o fată cu apariţie fragilă şi modestă. Mi s-a recomandat Viorica. Această Viorica m-a vârât printr-un labirint de ciment, căci clădirea era placată cu marmură doar pe dinafară, pe când în interior pereţii erau de beton armat cum îi făcuse maică-sa. Trecând pe culoare nesfârşite, coborând în subsolul plin de ţevi şi urcând prin poduri înăbuşitoare ca-n «Procesul», m-aş fi plictisit amarnic dacă fata nu ar fi sporovăit vesel tot timpul.
Am aflat astfel că toţi cei din televiziunea respectivă erau nişte cretini, că inşii care urmau să-mi ia interviul aproape că nu ştiau literele, în orice caz nu ştiau nimic despre mine şi cartea mea, că o parte din echipament era de furat. «Pe mine m-au dat afară acum un sfert de oră», continua să mi se confeseze Viorica. Am ajuns în studio ştiind cu cine s-a culcat în ultimii trei ani redactoarea care urma să mă intervieveze şi ce îşi bagă-n vână redactorul. Căci urma să fiu plasat între doi tipi, gazdele emisiunii. Interesante premise pentru un show cu mine în direct, unde urma să mă concentrez ca să spun şi eu ceva deştept. «Succes», mi-a mai zis Viorica, după care a dispărut din viaţa mea ca şi când n-ar fi fost.
Ca să mă destindă înainte de intrarea-n direct, fata care şi-o trăsese cu un cârd de tipi în ultimii trei ani s-a străduit să facă puţină conversaţie: «Domnule Cărtărescu, de ce vă urăşte, domnule, lumea atât de tare? Cum vorbesc cu un scriitor, pe dumneavoastră vă bălăcăreşte primul… » Constatările astea abrupte, chiar înainte de a zice bună ziua, nu prea m-au relaxat, recunosc.
Noroc că băiatul din dreapta mea (ăla cu siringa-n vână) m-a informat că n-a reuşit să-mi găsească proaspăt apăruta mea carte despre care trebuia să vorbim în emisiune: «Nu-ş ce mă-sa, nu era nici la Diverta… Poate-o aveţi dumneavoastră, s-o arătăm şi noi telespectatorilor. Şi, apropo, enciclopedia asta e a zeilor sau a zmeilor? Ca să ştiu cum o prezint… ». Dar puştiul, care părea total nevinovat în orice privinţă, nu mai avu timp să se lămurească, fiindcă deodată eram în direct, şi fata care-n ultimii trei ani etc. etc. începuse cu un zâmbet strălucitor: «Domnule Cărtărescu, sunteţi unul dintre cei mai iubiţi scriitori români… »”.
De acelaşi autor
Veti descoperi in Frumoasele straine un Mircea Cartarescu mai putin crispat, aproape senin si vesel, dupa deplinul triumf launtric al exprimarii prin capodopera ORBITOR.