De Anca Ionescu
Lor, cititorilor de Vonnegut, li se adresează această „tocană”, cum însuşi scriitorul avea să-şi definească opera. Cartea „Cutremur de timp” („Time Quake”) nu e un roman, cum îl prezintă majoritatea criticilor, nu e o ficţiune clasică, aşa cum ar crede majoritatea, nu e o poveste cu început şi sfârşit. Este un mix tenace între realitate şi alter-ego-ul scriitorului. Un fantasy dramatic scris la bătrâneţe, de autorul care şi-a gratulat demult cititorii ca „piua întâi”. E o scriere cifrată, o joacă de-a autorului cu lumea şi cu memoria timpului. Cine nu a desluşit paradigmele scrierilor celebrului american să nu-i caute înţelesurile ascunse. „Un cutremur de timp” are loc pe 13 februarie 2001 şi trimite omenirea cu zece ani în urmă, obligată fiind, fără a putea apela la liberul arbitru. În sensul profund al operei, toată lumea e pusă să mai retrăiască încă o dată, identic, ultimii zece ani din viaţă. Cartea a apărut în 1997.
Printr-o halucinantă ţesătură de ficţiune, ce îl readuce în prim-plan pe Kilgore Trout, scriitorul-vagabond al romanelor scrise în trecut, eliberându-l din „rahatul cu perje care e viaţa”, împreună cu elemente autobiografice şi intertext (cel puţin câteva duzini de fragmente şi idei le-am remarcat din cărţile anterioare) autorul compune un discurs epic tranşant, vioi şi tonic.
Cartea nu e destinată celor care trăiesc din canoane. E o ciorbă prea fierbinte pentru buzele pudibonde, fiind o tocană greu de înghiţit pentru cei obişnuiţi să servească bucatele gata mestecate.
Fiind matur, el ceartă sau ironizează istoria, fie că vine de la Henrich al Vl, fie de la Hitler pus să-şi aleagă sfârşitul sau de la vreun „”maimuţoi cu o singură invenţie: calculul diferenţiat”, toţi făcându-se vinovaţi în faţa alter-egoului său de lipsă de viziune. Clar, Vonnegut nu a fost un om sub vremi. Altfel nu ar fi disecat tautologicele experimente umane numite „întâmplări din trecutul imediat” cu atâta picanterie. Direct şi concis, ne spune că lumea nu e ceea ce vedem şi simţim. „Se zice că la bătrâneţe primele lucruri care te trădează sunt picioarele şi vederea. Nu-i adevărat. Primul lucru care începe să scârţâie e parcarea paralelă,” ne lămureşte printre rânduri. Terifiantă este definiţia dată consumatorilor de catozi şi pixelli:„Tinerii buubuulingi n-au găsit de cuviinţă să-şi mai dezvolte imaginaţia, căci era de ajuns să răsucească un buton ca să vadă tot felul de căcaturi mişto. Se uitau la o pagină tipărită sau la o pictură şi se întrebau şi se întrebau cum naiba se putea da cineva în vânt după nişte lucruri atît de simple şi de moarte”. Bubulingii sunt peste tot. Vonnegut, clar, nu a îngroşat lumea predispusă la încolonare. El ne-a înnebunit că nu a cerut să se nască.
Nu ştim unde i-o fi fost capul Denisei când a avizat o astfel de copertă, în dezacord cu textul. Până şi redactorul cărţii, Andreea Răsuceanu, ar fi trebuit să ştie că rigoarea impune ca acordul subiectului „majoritatea” se face cu verbul la singular. „Majoritatea n-au suferit răni mai grave…” FAULT!
Kurt Vonnegut s-a născut, fără voia sa, la 11 noiembrie 1922 la Indianapolis. Studiază chimia şi biologia la Cornell University şi Carnegie Institute. În 1942 se înrolează în armată. Luat prizonier la Dresda, în 1945, este supravieţuitor al bombardamentului asupra oraşului, experienţa atroce care îi inspiră romanul „Abatorul cinci” sau „Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea” (1969). Între anii 1946 si 1950 se angajează la compania General Electric, postura satirizată în primul său roman, „Pianul mecanic” (1952). Din acelaşi an, Kurt Vonnegut se dedică în exclusivitate scrisului.
În 1959 publică al doilea roman, „Sirenele de pe Titan”, apoi „Leagănul pisicii”, „Fii binecuvântat, domnule Rosewater” sau „Nu strica orzul pe gâşte”, „Mama Noapte”, „Micul dejun al campionilor” sau „La revedere”, „Trista zi de luni”, „Bufoniada” sau „Gata cu singurătatea!”, „Deţinutul”, „Dick Ochi-de-mort”, „Galapagos”, „Barba Albastra”, „Hocus-Pocus” şi cu voia autorului, ultimul pe listă, „Cutremur de timp”.
Printre volumele sale de povestiri se numără „Bun venit printre maimuţe”, „Canarul din cuşca pisicii” şi „Tabachera din Bagombo”. Kurt Vonnegut a murit la 12 aprilie 2007.
Adauga in cosul de cumparaturi.
nu am inteles nimic din cronica asta. ce e aia „Vonnegut, clar, nu a îngroşat lumea predispusă la încolonare. El ne-a înebunit că nu a cerut să se nască.”
basca „inebuni” scris cu un singur „n”… Bookiseala asta se face si ea cu un rost, nu asa, de oricine.
In general am o mare afinitate cu scritorii in zodia scorpion, asa ca sunt curioasa sa-l citesc pe Kurt Vonnegut 🙂