De Gabriel Daliș
“Spaţiu privat” este al patrulea volum de versuri al Elenei Vlădăreanu, una dintre cele mai cunoscute şi mai zgomotoase voci din generaţia tânără de scriitori.
Placheta apărută la editura Cartea Românească beneficiază de 33 de ilustraţii care poartă semnătura lui Dan Perjovschi, de citate din cărţile de gastronomie ale lui James Oliver, din cataloagele Ikea 2008 şi 2009, dar şi de informaţii apărute în presa ultimilor ani, cazul lui Claudiu Crulic, de exemplu, fiind surprins în unul dintre poemele acestui recent volum de versuri, apărut la Cartea Românească.
Ce are de-a face poezia cu gastronomia? Omul îşi mănâncă propria viaţă şi o digeră ca pe o mâncare a cărei primă formă o îmbrăcase un text.
În “Spatiu privat”, poeta se pune în postura individului din mulţime care cunoaşte blazarea şi lipsa de nuanţe în a aborda pragmatic viaţa. E ca şi cum te-ai opri brusc pe un bulevard aglomerat şi ai începe să fotografiezi înălţimile clădirilor, primind împunsături din toate părţile. Pentru ca Elena Vlădăreanu nu se fereşte de contradicţii. În pofida locului comun, călduţ, ea preferă să reacţioneze direct, stabilindu-şi prin poezie un target de evaluare a cotidianului de care se jenează şi se simte străină, dar în prezenţa căruia se autodenunţă (proclamă?): “nu-mi place poezia./ nu-mi place carnea de porc./ nu sunt mulţumită de jobul meu/ de viaţa mea/ de iubitul meu./ nu am speranţă de viaţă/ nu am planuri de viitor/…/ nu dau doi bani pe viaţa mea./ şi în general nu îmi place/ şi nu-mi doresc nimic./ doar un spaţiu în care să ma aud/ cum inspir şi expir. atât.”
Dezabuzarea vine din prea multă cunoaştere a lumii care viermuieşte şi se vaietă. Acest social îmbâcsit de bacterii şi boli, neajunsuri şi frustrare, devine pentru Elena Vlădăreanu un spaţiu al hidrocarburilor care devastează viaţa şi o îngroapă: “în fiecare casă există câte un colţ din ăla în care nu ai cum să ajungi./ în care nu intră nici peria subţire şi ascuţită a aspiratorului, nici vârful măturii/…/ tot ce vreau să uit şi nu pot e ghemuit acolo/…/ câte bacterii se adună acolo, câţi germeni patogeni/ nu mă gândesc că ascunsă în praf stă pitită hepatita c/ aşteptând momentul să-mi sară la gât.”
“Spaţiu privat” este o carte a multor nefericiri, deşi valenţele cinice, suprarealiste, oferă uneori textului un balans permanent luminos, ludic: “majoritatea bărbaţilor sunt inutili”, “am un orgasm oau!”, “nu e casa mea din reviste. e tot ce pot spune acum”, “nu se poate trăi într-o asemenea mizerie.”
Poezia devine pentru Vlădăreanu un soi de suspans libertin, o modalitate prin care lumea trebuie pedepsită fără regrete. Poeta nu este o inconştienta care îşi rezervă destinul ratatului, ci o reflexivă inteligenţă care se transpune în pielea abjectă a cotidianului pentru a încerca să-i înţeleaga absurditatea de care se dezice în permanenţă. De aceea poemele par un fel de corecţii aplicate naturii umane, tendinţa permanentă de derâdere, groază de mizeria lumii şi arătarea imperfecţiunilor cu degetul în faţa tuturor sunt marca acestui volum de versuri scris chirurgical, dar cu reproşuri nevrotice.
De acelaşi autor
Leave a Reply