Absurdistan este titlul unui articol de-al lui Petre Mihai Băcanu, cel care a introdus în România liberă acest cuvânt, în urmă cu vreo paisprezece ani. Ulterior, Dorin Tudoran a folosit acest termen, fără să ştie că peste câţiva ani, Gary Shteyngart din Sankt Petersburg îl va folosi într-o scriere de mare succes internaţional. În eseul profesorului american de origine română, scris cu multă determinare, figuri politice bine cunoscute, oameni de afaceri şi moguli de presă, vechi torţionari şi proaspeţi bişniţari, securişti patrioţi şi kaghebişti reciclaţi, revoluţionari cu acte şi rezistenţi prin cultură, scriitori şi gazetari, George W. Bush şi George Pădure, Adrian Năstase şi Traian Băsescu, Michael Guest şi „dl. Corneliu Vadim Tudor” (politeţea formală e ucigătoare, la Dorin Tudoran) sunt trecuţi prin laboratorul de analize, turnesolul evidenţiind întreaga lor goliciune. defilează prin această lume de hârtie care are suspect de multe trăsături comune cu cea reală. Absurdistan e un teritoriu al absurdului, fireşte; dar se prezintă aşa fiindcă România – personajul principal şi cadrul în care evoluează toate celelalte – este o ţară a simulacrelor. Judecata morală nu are în ce să se înfigă, întrucât reperele sunt mobile, culorile se amestecă, iar îndărătul unui fapt stau motivaţii şi aşteptări complet diferite. Dublul discurs e în floare. Analistul politic îşi dă seama că în România nimic nu e normal, stânga nu e la stânga şi dreapta nu e la dreapta. Iar centrul nu există. Stolojan figurează ca pesedist, apoi ca liberal; Constantinescu e cel mai „întâmplător” preşedinte de stat din Europa; Năstase, descins din nomenclatura comunistă, implementează capitalismul; Băsescu, după ce a demolat partidele istorice, vrea unul popular; în fine, zâmbetul lui Iliescu se vede, remanent precum cel al pisicii din Wonderland, deasupra acestei încrengături ininteligibile. Baobabul românesc, formula plastică inventată de Dorin Tudoran pentru a sintetiza bâlciul politicii autohtone, e la înălţimea analizei înseşi care o fundamentează: „Fuziunile ar trebui să fie altele. Doctrinar, PD este infinit mai aproape de PSD decât de PNL. Dezertarea domnilor Roman şi Băsescu din FSN/PDSR nu s-a datorat unor divergenţe doctrinare cu cei care au rămas, ci unor interese strict personale. Cum PSD este în derivă, iar dl. Băsescu s-a dovedit un demolator iscusit, natural ar fi ca politicianul care este azi (de facto) atât şef de stat, cât şi premier, primar general al Capitalei şi preşedinte al PD-ului să forţeze o preluare a PSD-ului. În felul acesta, polul politic de stânga s-ar consolida în chip logic. Cu cine ar putea să clădească PNL polul politic de dreapta? Dl. Ciuhandu a făcut un semn, numai că, aflaţi la putere, liberalii nu l-au văzut, căci peneţecediştii se află, graţie unor «lideri» ca d-nii Diaconescu, Galbeni, Lupu şi Ciorbea, exact acolo unde se aflaseră cândva liberalii conduşi de dl. Câmpeanu. Apoi, vor spune unii, PNL şi PNŢ au fost atâta vreme nu doar partidele istorice ale României, ci şi adversare istorice. Aşa este, numai că au avut un duşman comun, care le-a şi scos de pe scena politică mutându-le în puşcării – PCR, tatăl legitim şi spiritual al zglobiilor FSN/PDSR şi PD.” (p. 59). Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, e aşa numitul PUR, partidul de buzunar al lui Dan Voiculescu, din cauza căruia Dorin Tudoran şi-a „şifonat” imaginea. Devenind la un moment dat consultant al acestui partid, el i-a dezamăgit pe „admiratorii” care abia aşteptau să-i plătească poliţe fostului disident. Întrucât acest subiect este un adevărat dosar de contencios în Absurdistan, să spun, mai întâi, că nici un fel de relaţie nu l-a împiedicat pe Dorin Tudoran să-l facă praf pe Dan Voiculescu, la deconspirarea acestuia de către CNSAS; şi apoi, că democraţia presupune dreptul fiecăruia de a vota şi a opta exact aşa cum crede de cuviinţă, fără să ne ceară voie în prealabil.
Ca unii care-i cunoaştem pedanteria stilistică, determinarea scriitoricească, plus o stipendie consistentă de la autorităţile americane, nu ştim ce-o fi căutat la Voiculescu în ogradă. Să fii învăţat de la prietenul său Vladimir Tismăneanu, cel care îl tămâia pe Ion Iliescu în Marele Şoc, pentru a-l desfinţa ulterior, când a apărut un nou preşedinte.
De acelaşi autor
Eu, fiul lor. Dosar de securitate
Leave a Reply